Judecarea oamenilor pe bază de avere e o tendinţă ceva mai nouă, în ton cu noile realităţi social-politice, ca să zicem aşa. Şi asta sună rău, al naibii rău.
Carevasazică, mai nou nu e nasol doar să fii rom, evreu, maghiar sau gay, e nasol să fii şi sărac. Ceea ce, pentru România momentului, e cumva paradoxal-ironic, având în vedere că, spre deosebire de discriminările enumerate mai sus, cea dinspre "bogaţi" spre "săraci" e un soi de discriminare a majorităţii (încă cvasi-paupere) prestată de o minoritate (formată din cei fără de cearcăne cotidiene legate de consistenţa portofelului).
Frontal şi-a avut premiera pe 22 septembrie 2019, în prima duminică a celui de-al 31-lea Festival de Teatru din Piatra Neamţ. Cel dintâi spectacol montat de Gianina Cărbunariu în mandatu-i de director general al teatrului nemţean, început în urmă cu doi ani, vorbeşte fix despre neliniştitorul complex de superioritate care se instalează în capetele celor care îşi realizează bunăstarea material.
Pornind de la mai multe fapte întâmplate în România (şi Suedia) ultimilor ani, Cărbunariu construieşte, în buna tradiţie a spectacolelor sale de autor (text & regie) adânc ancorate în socialul ultra-contemporan, un portret colectiv al celor care aleg să se caţăre pe puterea conferită de propria avere.
O familie cu 11 copii îşi pierde locuinţa în plină iarnă. Un muncitor vietnamez / nepalez / străinez nu prestează corespunzător standardelor patronilor & plasatorilor de forţă de muncă din Ro. Doi elevi provenind din familii cu probleme e mai bine să rămână repetenţi. Un Gică (nu, nu Hagi) cerşind în Suedia e mai bine să nu mai cerşească / trăiască. O femeie romă cu doi copii nu are voie în microbuz. Un bărbat urât mirositor nu are voie să cumpere dintr-un magazin frumos mirositor. Şi pentru că toţi aceşti (sub)-oameni trebuiau să poarte un nume, un singur nume, li s-a spus simplu (tembel-mincinos-prostesc-da'-ce-contează) asistaţi.
Opinia publică află, opinia publică ia poziţie, opinia publică reacţionează şi comentează (în online), opinia publică întoarce capul şi ignoră (în microbuz, în magazin, în viaţa de zi cu zi). Presa află, presa relatează, presa moralizează.
Opinia publică şi presa se aliază şi arată cu degetul spre presupusa iresponsabilitate a părinţilor celor 11 copii (informaţia că tatăl şi o parte din copii lucrează e trecută sub tăcere), spre presupusele fiţe şi ifose ale săracilor de peste mări şi ţări care, în loc să aprecieze orice li se da de către patronii mioritici, au pretenţii la salarii & condiţii mai bune şi vise de Germania, înspre toanele copiilor (categorisiţi ca provenind din familii ne-bune) care strică starea de spirit într-o clasă (de copii provenind din familii bune) ce, în lipsa lor, ar, mă-nţelegi, străluci. Şi aşa mai departe.
Pornind de la firul Poveştii unui om leneş a lui Ion Creangă, Frontal aşază pe scenă, în ochii şi urechile spectatorilor, cumplitul mozaic al părerilor, mustind de dispreţ, prostie, ignoranţă şi ură, emanate de "vocea poporului". După ce, zeci şi zeci de ani, copiii au învăţat, de la profesorii şi părinţii lor, că oamenii leneşi merită pedepsiţi şi excluşi ("uite, însuşi Creangă ne învaţă asta"), iată prea-înţeleptele învăţăminte puse la treabă (fără ca vreunul dintre "dascălii" de moravuri să-şi pună vreo întrebare în legătură cu sensurile ceva mai subtile ale prozei lui Creangă).
Că tot veni vorba de subtilităţi, merită aplaudat felul discret-isteţ în care Frontal taxează complicităţile, populist-corupte, de tip presă-patronat, politicieni-oameni de afaceri, presă-cetăţeni middle & high class (consumatori de publicitate, printre altele).
La fel de subtil, într-un exerciţiu de auto-ironie ce ilustrează umorul de care impregnat / în care este înmuiat întreg spectacolul, textul Gianinei Cărbunariu sancţionează aerele de superioritate pe care le avem mai toţi în prezenţa unui nou-angajat, unui nou coleg (în rolul victimei cărătoare de cablu al microfoanelor mai consacraţilor săi colegi, îl găsim pe Paul Ovidiu Cosovanu, cel mai proaspăt membru al excelentei trupe nemţene, remarcabil atât în Frontal, cât şi în afrimianul Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine - calitatea superlativă a dublului său debut, ca şi a celui al Ruxandrei Maniu, impecabilă în calitate de patroană-boieroaică-fată-de-bani-gata-de-umilit-pe-alţii în Frontal, e un comentariu cât se poate de potrivit-ironic pentru zisele noastre aere).
Ce e încă mai memorabil în spectacolul de la Piatra-Neamţ e abordarea noir-expresionistă, al cărei punct culminant e oferit de excepţionalul moment de revoltă (suită pe culmile disperării) din finalul reprezentaţiei de 2 ore şi 15 minute. Acolo, în acel capitol final al naraţiunii imaginate de Cărbunariu pe bază de Creangă & Ro-Spirit, Emanuel Becheru, asistat de Paul Ovidiu Cosovanu, produce o succesiune de scene-tablou when Brecht meets Rammstein ce promit să facă istorie.
Sprijiniţi de imaginile lui Mihai Păcurar (ale cărui proiecţii video hi-fi & hi-class extind, de-a lungul spectacolului, cadrul de joc dincolo de ziduri-care formează elementele fizice de decor -, în culise şi în curtea interioară a Teatrului Tineretului), puşi în valoare de luminile lui Cristian Niculescu (al cărui light design inspirat e un element de decor în sine), descătuşaţi datorită indicaţiile coregrafice ale Ioanei Marchidan (mişcare scenică), Becheru şi Cosovanu eliberează un uriaş strigăt apocaliptic, ale cărui tuşe violente de industrial rock & hip-hop & trip-hop & post-jazz duc cu gândul la acel iad în care ne coboară Faust-ul sibian al lui Purcărete.
Lipsiţi de empatie, vidaţi de umanitate, părăsiţi de inteligenţă, pare-se că suntem incapabili să înţelegem că prin exersarea neatenţiei faţă de cei din jur, prin cultivarea falselor superiorităţi şi accelerarea clivajelor de toate soiurile, suntem pe cale să producem, aici, la noi, pe meleagurile realităţii imediate, un iad în care suntem gata să-i sacrificăm pe cei care ne tulbură lenea, pardon, confortul intelectual.
Apocalipsul pe bază de Becheru, Cosovanu şi zgomot e amorsat de chibriturile unei fetiţe (Corina Grigoraş, cea care, alături de Nora Covali, Florin Hriţcu, Dragoş Ionescu, Lucreţia Mandric, Andrei Merchea Zapototki, Cristina Mihăilescu, Mircea Postelnicu şi de cei numiţi mai sus, formează o distribuţie fără cusur).
Gianina Cărbunariu avertizează că, în România (şi nu doar) lui 2019, nu doar povestea lui Creangă se cuvine recitită, ci şi basmul lui Andersen suportă o rescriere. Dispreţul naşte dispreţ, iresponsabilitatea naşte iresponsabilitate, iadul naşte moarte.