Concertul celebrei orchestre Camerata Salzburg, din 20 septembrie 2019, de la sala Ateneului Român, a fost aşteptat cu un deosebit interes de către public. Programul prezentat a cuprins exclusiv lucrări compuse de Wolfgang Amadeus Mozart: Uvertura operei Nunta lui Figaro, Şase Arii cântate pe rând de soprana Mojca Erdmann şi de tenorul Rolando Villazón - acompaniaţi de Camerata Salzburg şi de pianista Pauliina Tukiainen - Simfonia concertantă pentru vioară, violă şi orchestră în mi bemol major, K.V. 364, solişti Akiko Suwanai - vioară, Timothy Ridout - violă şi Simfonia nr. 35, în re major «Haffner» K.V. 385.
Camerata Salzburg a fost fondată în anul 1952 de profesorii şi studenţii de la Universitatea Mozarteum din Salzburg. Ansamblul a câştigat repede recunoaşterea publică, concertele lor Mozart Matinées, devenind unul dintre principalele puncte de atracţie din Festivalul de la Salzburg. Fondatorul Cameratei a fost dirijorul, pedagogul şi muzicologul Bernhard Paumgartner, care şi-a propus să aprofundeze şi să reînvie etosul muzicii clasice. Camerata Salzburg este invitată să concerteze în săli precum: Konzerthaus Viena, Elbphilharmonie Hamburg, Konzerthaus Berlin, Festspielhaus Baden-Baden, Festspielhaus Bregenz. Ansamblul a întreprins turnee în întreaga lume, susţinând concerte în München, Londra, Florenţa, Moscova, Sankt Petersburg, Beijing, Tokyo, Aix-en-Provence şi Lucerna. Camerata Salzburg are în portofoliu peste 60 de înregistrări, onorate cu numeroase premii prestigioase. Muzicieni celebri, printre care Clara Haskil, Dietrich Fischer-Dieskau, Heinz Holliger, Aurèle Nicolet, Wolfgang Schneiderhan, Christoph Eschenbach, Philippe Herreweghe, René Jacobs, Franz Welser-Möst şi Peter Ruzicka au interpretat alături de Camerata Salzburg compoziţii, acoperind o mare varietate de genuri muzicale.
La ediţia a XXIV-a Festivalului Internaţional George Enescu din Bucureşti, Camerata Salzburg a strălucit ca o supernovă. O mână de instrumentişti, fără dirijor, animaţi de frumuseţea muzicii lui Mozart, împărtăşind auditoriului cel mai pur stil clasic, au cântat desăvârşit partituri cunoscute, precum şi unele mai rar auzite din creaţia geniului muzical din Salzburg.
Concertul s-a deschis cu Uvertura operei Nunta lui Figaro. Vervă, dinamism, jovialitate, relevare a sensurilor muzicale - toate încântau publicul din sala Ateneului.
Premiera operei - compusă de Mozart pe un libret de Lorenzo Da Ponte, după comedia lui Beaumarchais - a avut loc la 1 mai 1786, la Burgtheater din Viena. Dirijor a fost însuşi compozitorul.
În muzica Uverturii, cântată de Camerata Salzburg, se recunoşteau descrise emoţii extreme precum: gelozia, pofta, răzbunarea, senzualitatea, comicul grotesc şi ironia. Dacă, în general, este de aşteptat ca muzica uverturii, integrându-se acţiunii dramatice a operei, să prefigureze temele, creând climatul sonor adecvat, în cazul interpretării oferite de această fenomenală orchestră de cameră, personajele operei lui Mozart, chiar dobândeau viaţă, înainte de a fi văzute. Atât de viu erau cântate motivele muzicale, încât simţeam de la primul zumzet, rapid intonat, că este vorba despre o opera buffa. Imaginar, Figaro, Suzanna, Almaviva, Cherubino, Marcellina, Bartolo ori Barbarina se agitau, cochetau, îşi schimbau rolurile, într-o vânzoleală de şaisprezecimi ale suflătorilor. Momentele de fortepiano sunau ca tunetul, iar tempo-ul vivace, claritatea şi frazarea erau pline de nobleţe.
A urmat aria Come Scoglio (Ca o stâncă va rămâne inima mea în dragoste), din opera Cosi fan tutte, cântată de soprana Mojca Erdmann [1], acompaniată de Camerata Salzburg. Sentimentul de fidelitate şi puritate a eroinei Fiordiligi, care îşi etala dragostea sinceră faţă de iubitul ei, plin de îndoieli, reieşea din vocea strâns vibrată, din uşurinţa executării salturilor de registru şi dicţia limpede, în limba italiană. Toate pasajele de factură instrumentală erau cântate cu virtuozitate.
Tenorul Rolando Villazón [2] a cântat apoi aria Il mio tesoro (Comoara mea), din actul al II-lea al operei Don Giovanni. Don Ottavio îi promite iubitei sale, Donna Anna că îi va răzbuna tatăl. După o introducere orchestrală excelent condusă de concertmaestrul Orchestrei Camerata Salzburg, tenorul Rolando Villazón, cu vocea sa puternică împodobită de un vibrato egal, cu amplitudine moderată şi o mare susţinere a frazei muzicale, a impresionat atât prin tehnica vocală excepţională, cât mai ales prin trăirea rolului. Tenorul e captivant, toată fiinţa sa participă la exprimarea sensurilor textului. Repeta cuvântul italian cercate (încercaţi) cu convingere şi energie.
A urmat aria Bella mia fiamma (frumoasa mea dragoste), cântată de soprana Mojca Erdmann. O arie aparţinând perioadei de maturitate a lui Mozart, bogată şi variată ca expresie, cu accente dramatice. Ascultam frumoasele recitative urmate de ariile proprie-zise, cu momente de virtuozitate, ce conturau veritabile scene teatrale. Urmăream cum concertmaestrul conducea ansamblul şi îi imprima o agogică plină de eleganţă, stăpânită în detaliu.
Tenorul Rolando Villazón a cântat apoi aria Dove mai trovar al ciglio (Unde ai găsit aşa geană...aşa frumuseţe?). Ironia la adresa unui cuplu nepotrivit străbătea întreaga arie, interpretată cu mult spirit ludic. Fiecare accent expresiv era dozat concludent. Acele valuri crescendo-diminuendo rapide erau intonate cu fineţe şi rafinament. Virtuozitatea în pasajele cu caracter instrumental era una sclipitoare.
A urmat Simfonia concertantă pentru vioară, violă şi orchestră în mi bemol major, K.V. 364, solişti Akiko Suwanai - vioară [3], Timothy Ridout - violă [4], acompaniaţi de aceeaşi excepţională Camerata Salzburg. Compusă în anul 1779, la Salzburg, după moartea mamei compozitorului, "lucrarea este ţesută din lumini şi umbre, din senin şi durere, cu mari profunzimi de expresie." [5] Ca gen, opusul se situează undeva între concert şi simfonie.
Cei doi solişti se completau unul pe altul, dialogând între ei, precum şi cu ansamblul. Aceeaşi manieră de arcuş, acelaşi mod de a vibra sunetele, frazarea arcuită identic, toate sincronizările posibile erau prezente. Timbrul fiecărui solist însă, avea personalitate. Urmăream acel uriaş crescendo din prima parte, Allegro maestoso, început de cei doi protagonişti şi preluat de ansamblul orchestral absolut firesc şi fin gradat, pe o suprafaţă întinsă. Tema principală avea solemnitate. Melodica te atrăgea irezistibil spre lumea personajelor din operele lui Mozart. Secţiunile concluzive erau joviale, iar stilemele mozartiene, minunat redate. Artiştii construiau pasajele în maniera detaché, în şaisprezecimi, cu o lejeritate plină de graţie. Unison-urile erau intonate impecabil, armonicele contopindu-se într-o împletitură aurită de sunete. Cadenţele solistice, compuse chiar de Mozart, au dat prilejul descătuşării expresiei. Era acolo o convorbire consonantă între vioară şi violă, de mare frumuseţe. În partea mediană, Andante, predomina lamentaţia. Armonia şi echilibrul discursului muzical creau o lume nocturnă reconfortantă, pe care nu mai voiai s-o părăseşti. Cu cât bun gust au desfăşurat acel staccato volant cei doi solişti!
Rondo-ul final, Presto, era plin de spirit ludic, dar fără a aduce clişee de cântec popular. Totul era alert şi plin de bucurie. Cornii şi instrumentele de lemn îşi transmiteau motivele muzicale. Apoi soliştii procedau asemănător. Pasajele curgeau sclipitor. Toţi îşi răspundeau cu fraze scurte. Orchestra comenta, precum un cor antic, însă foarte laconic. Sunetele picurate în spiccato, împingeau înainte secvenţele, iar trilurile erau înşirate spumos.
După pauză, concertul Cameratei Salzburg a continuat cu prima parte din Simfonia nr. 35, în re major, Haffner, K.V. 385. Compusă în anul 1783, la comanda bogatei familii din Salzburg, Haffner (gândită pentru ceremonia de înnobilarea a lui Sigmund Haffner, premiera a avut loc la Viena, în data de 23 martie 1783.
Ascultam prima parte, Allegro con spirito, în care instrumentiştii cântau cu foc, aşa cum specificase Wolfgang într-o scrisoare către tatăl său Leopold, că trebuie interpretată. Tema principală, cu salturile sale spectaculoase şi cu formula ritmică supra-punctată, era cântată cu o energie molipsitoare. Toate subtilităţile componistice erau redate în detaliu de către aceşti artişti excepţionali (întreţeserea temei principale cu cea secundă, prin mijloace polifonice).
Au urmat două arii: Ch´ìo mi scordi di te (Mă întrebi dacă te-am uitat?), cântată de soprana Mojca Erdmann şi Va dal furor portata (Mergi purtat de furie), cântată de tenorul Rolando Villazón. Prima arie a fost acompaniată de pianista Paulina Tukiainen şi de orchestră.
Interesantă mi s-a părut apropierea emisiilor vocală de cea pianistică. Paradoxal, soprana Mojca Erdmann reuşea să-şi controleze vocea şi dicţia în aşa fel încât părea un cântec fără cuvinte, deşi versurile erau acolo în partitură. Astfel, dialogul dintre voce şi pian a sunat splendid.
Tenorul Rolando Villazón a cântat apoi, aria Va dal furor portata, cu o tensiune şi sugestivitate deosebite. Mimica şi gesturile sale scenice te atrăgeau în fiecare moment. Volumul şi calitatea vocii sale erau fermecătoare.
Au urmat părţile a II-a, a III-a şi a IV-a din Simfonia Haffner. Partea lentă, Andante, era încărcată cu o melodică reflexivă. În locul secţiunii dezvoltătoare se auzea un minunat coral în care se puteau percepe ca acompaniament sincopele viorilor şi ale violei. În Menuet opoziţia dintre sunetele masive şi cele delicate producea contraste puternice. Înlănţuirea tonică-dominantă era obsedantă. Trio-ul succeda Menuetul fără întrerupere. Planul dinamic general al Trio-ului era piano, cu scurte sublinieri de sforzando-uri. Interpreţii Cameratei Salzburg au diferenţiat în chip măiestrit cromatismele prezente doar în Trio. Agogica, cu acele splendide ritenuto-uri conferea un aer aristocrat. Finalul simfoniei, Presto, înrudit cu Uvertura operei Nunta lui Figaro avea o prospeţime grozavă. Totul se mişca într-un iureş năvalnic. Timpanul era undeva deasupra norilor. Virtuozitate şi precizie. Canonul viorilor, pe acompaniamentul contratimpat al contrabaşilor era efervescent.
Artiştii Cameratei Salzburg au fost îndelung aplaudaţi, rechemaţi pe scenă, iar florile erau împărţite tuturor interpreţilor (chiar şi publicului i s-a aruncat flori de pe scenă).
NOTE
[1] Soprana germană Mojca Erdmann, născută la Hamburg (1975). A studiat cu soprana Evelyn Herlitzius, apoia a fost admisă la Hochschule für Musik und Tanz Köln, unde a fost eleva lui Hans Sotin şi a sopranei Ingried Figur. În 2002 a câştigat Premiul I şi Premiul special pentru muzică contemporană la Concursul Federal de Canto. A câştigat de asemenea, în 2005 Premiul Luitpold la Festivalul Kissinger Sommer şi Premiul Norddeutscher Rundfunk Musik la Festivalul de Muzică Schleswig-Holstein. În 2013, a reprezentat Germania la Eurovision Song Contest.
[2] Tenorul mexicano-francez Rolando Villazón Mauleón s-a născut la 22 februarie 1972. A fost descoperit de baritonul Arturo Nieto, care l-a încurajat, datorită calităţilor sale vocale. În 1999° câştigat Premiul II la Plácido Domingo de Operalia Compétition. A fost invitat în 2003 să cânte la Glyndebourne Festival Opera din Anglia, Festivalul din Salzbourg, la Royal Opera House din Londra, la Metropolitan Opera de New York, Sankt Petersburg, Opera Naţională din Viena, şi la Opéra de Lyon. A realizat înregistrări la Deutsche Grammophon.
[3] Violonista japoneză Akiko Suwanai s-a născut la 7 februarie 1972. A studiat cu Toshiya Eto la Toho Gakuen School of Music, cu Dorothy DeLay şi Cho-Liang Lin la Juilliard School of Music, apoi la Columbia University şi cu Uwe-Martin Haiberg la Universität der Künste Berlin. A câştigat premii la International Tchaikovsky Competition in 1990, Paganini Competition şi la Queen Elisabeth Competition, in 1989, fiind laureată la Music Competition of Japan. Cântă pe o vioară Stradivarius - Dolphin (1714).
[4] Violistul Timothy Ridout a câştigat premiul I la Concours International d'alto Lionel Tertis (2016). În sezonul 2018-2019 este în rezidenţă la Philharmonie de Baden-Baden.
[5] Grigorescu, Olga - program de sală-Festival Enescu, 20.09.2019, pag. 7.
Descarcă programul Festivalului George Enescu 2019 aici..