octombrie 2019
Bun de export
Dacă ar fi să mă întrebe cineva când îmi place Iaşul cel mai mult, i-aş răspunde că exact în perioada aceasta. La început de octombrie oraşul prinde viaţă nu doar din cauza studenţilor, ci pentru că în fiecare an se organizează de ceva vreme două festivaluri tare dragi inimii mele: FILIT şi FITPT. Primul este un bun prilej de a cunoaşte şi întâlni scriitori români şi străini mai mult sau mai puţin cunoscuţi, al doilea dă prilejul ieşenilor să se bucure de spectacole de teatru variate, provocatoare şi inedite. Uneori mă frustrează faptul că evenimentele se desfăşoară în paralel şi, cum încă n-am descoperit secretul ubicuităţii, mă văd nevoită să aleg. Astfel, aseară, vineri, 4 octombrie 2019, deşi prietenii îmi trimiteau mesaje în care îmi spuneau că Richard Ford aflat pe scena Naţionalului ieşean este fabulos, eu eram la spectacolul Bun de export regizat de Catinca Drăgănescu şi jucat de Crina Ene, Silvana Negruţiu, Constantin Dogioiu, Alexandru Zob. Spectacolul a fost selecţionat în cadrul Festivalului Naţional de Teatru din 2018 şi se bazează pe un text scris de Alex Tocilescu.

Autorul textului, scriitor, copywriter şi mare iubitor de pisici, devine personaj în propria piesă, împrumutând acesteia o parte din umorul, ironia şi nostalgia care îi sunt specifice. Mi-au venit în minte privind spectacolul, cuvintele cu care regretatul Emil Brumaru caracteriza proza lui Alex Tocilescu: "Surâsul lui înnoadă lacrimi." Cuvintele descriu exact sentimentele pe care mi le-a transmis şi Bun de export. Biografia lui Alex Tocilescu, dar şi alte 100 de poveşti reale despre migraţie, au stat la baza textului spectacolului. Deşi are momente de umor bine scrise şi jucate, care au făcut publicul să râdă cu poftă, spectacolul are şi o tristeţe născută tocmai din durerea pe care o ascunde aproape fiecare plecare. Pentru că, să nu uităm, temă centrală a piesei este migraţia, istoriile celor care au plecat departe de "acasă", poveştile oamenilor care şi-au smuls rădăcinile pentru că aici, în România, simţeau că se sufocă. Dintre cei plecaţi, unii au ales să se întoarcă. Şi nu este vorba doar despre cei de acum ci şi despre românii plecaţi cândva şi neadaptaţi pe alte meleaguri. Astfel, povestea celor trei generaţii de Tocileşti, devine povestea mai multor generaţii de români care au ales să se întoarcă pentru că acolo, departe, deşi lumea era mult mai aşezată, culorile şi viaţa păreau mult mai pale.

Alex Tocilescu a ales să se întoarcă asemenea bunicilor şi tatălui său. Purtaţi de viaţă pe malurile Senei, în Germania sau la New York, fiecare, la timpul său şi din motive diferite, a considerat că locul în care ar trebui să trăiască este România. Decizia poate părea o prostie pentru mulţi, dar pentru alţii, mai ales pentru cei care au trecut prin acest proces, de înţeles. Spectacolul este inteligent gândit reuşind să îşi poarte spectatorul prin epoci şi mentalităţi diferite. Jocul impecabil al celor patru actori este de remarcat mai ales atunci când reuşesc să interpreteze credibil şi delicios personaje din perioade diferite, purtându-ne prin farmecul discret al burgheziei de altădată sau prin cruzii şi urâţii ani '80 din România. Versatilitate este cuvântul care îţi vine în minte când îi priveşti trecând cu uşurinţă de la interpretarea vecinei nemulţumită de costul întreţinerii, la bunica ajunsă la Paris, dar care îşi doreşte să se întoarcă în apartamentul bucureştean, sau de la pompierul instituţiei, turnător, la rolul de vecin care are mereu ceva de comentat.

Textul permite joaca, dialogurile sunt spumoase şi alerte, umorul este creat prin apelul la situaţii familiare privitorului, cerându-i şi obţinându-i complicitatea. M-am întrebat dacă ironia şi apropourile au fost înţelese de spectatorii străini aflaţi în sală. Pentru că piesa vorbeşte despre realităţi româneşti, de viaţa într-un bloc vechi, interbelic şi aflat pe lista clădirilor cu risc seismic, dar îmi place să cred că unele situaţii sau caractere sunt universal valabile şi că piesa aceasta i-a făcut să înţeleagă un pic mai bine România. Momentele cu Alex Tocilescu administrator de bloc mi s-au părut perfecte, mai ales când s-a vorbit despre soluţiile reabilitării blocului.

Constantin Dogioiu dă viaţă personajului Alex Tocilescu pe care adevăratul Alex Tocilescu îl privea aseară din postura de spectator. Îmi pare rău că nu am reuşit să rămân şi la discuţiile de după spectacol pentru a-i putea aşeza în oglindă şi a vedea ce a împrumutat actorul de la omul real pentru a-şi crea personajul. Ceea ce a reuşit să transmită însă este, probabil, şi ceea a ce a simţit adevăratul Tocilescu atunci când a decis să renunţe la New York pentru România: frica de eşec şi de plafonare, spaima în faţa uniformizării, a transformării într-o rotiţă anonimă a unui sistem eficient, dar indiferent. Pentru că a te rata nu înseamnă întotdeauna să nu ajungi să ai un statut social ci, de multe, ori înseamnă să ai asigurat confortul zilnic, dar golul interior şi senzaţia de inutilitate să îţi devină companioni zilnici. Să nu te simţi acasă nicăieri, să tânjeşti după familie, prieteni şi locurile în care te-ai născut, să nu îţi poţi înfige rădăcinile în altă parte.

La o primă vedere, Bun de export pare un spectacol facil şi amuzant, dar după decantare realizezi că este mai mult decât atât. Este un spectacol plin de spirit, jucat cu inima şi care vorbeşte despre unele dintre cele mai grele decizii: alegi să pleci sau să rămâi, decizi să rămâi dincolo sau te întorci în România. Nu există soluţii universal valabile ne spune piesa. Fiecare este dator să facă ceea ce crede că este mai bine pentru sine, să construiască aici sau acolo, dar să îşi trăiască şi să se simtă viu în fiecare clipă care îi este dată.

De: Alex Tocilescu Regia: Catinca Drăgănescu Cu: Costin Dogioiu, Crina Ene, Silvana Negruţiu, Alexandru Zob

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus