octombrie 2019
Festivalul de film de animaţie animest, 2019
Povestea Maronei este simplă aşa cum numai viaţa unui câine poate fi. Se naşte - al nouălea pui - din încrucişarea improbabilă dintr-un destoinic dog argentinian şi o căţeluşă metis. Apoi, va trece prin diverse peripeţii, alături de stăpâni diverşi, pentru a trăi până la capăt în conformitate cu morala credincioasă a neamului canin.

Pentru început, atunci când totul părea cald şi iubitor, va purta numele "Nouă". Adevăratul ei nume, am putea spune, căci îl va purta în inimă de-a lungul diferitelor denumiri (Ana, Sara, Marona) pe care le va primi de la stăpânii care se vor perinda în viaţa ei. Prezentată în flash-back ca o rememorare a întregii vieţi, povestea Maronei va cunoaşte şi multe clipe de dezamăgire, dar şi momente de fericire în care mirosul stăpânului este cel mai liniştitor şi mai frumos lucru din lume.


Primul stăpân al Maronei, Manole, este şi cel mai memorabil. Cum prima dragoste nu se uită niciodată, şi primul stăpân este cel mai iubit, cel mai nuanţat şi empatic exprimat. Acrobat pasionat şi talentat, Manole este definit nu doar prin virtuozitatea contorsionistă a artei sale, ci şi printr-o serie de linii roşii, care-i ies din corp pentru a îmbrăţişa obiectele din jur, Manole este el însuşi un spectacol ameţitor de mişcări şi sentimente. Din perspectiva căţeluşei, dominată în primul rând de simţul mirosului, liniile respective reprezintă o binevenită şi dragă prelungire a lui Manole, care o face să declare sentenţios: "Un miros valorează mai mult decât o mie de cuvinte." Atunci când acesta este deprimat, de exemplu, se târăşte fizic pe trotuar într-o exprimare lunguiaţă a depresiei sale. Atunci când este vesel, însă, pare că salturile sale ajung până la cer.


Istvan, al doilea stăpân, o aduce la mama sa, aflată în pragul unei senilităţi violente. La acest episod, remarcabil (şi deloc îngăduitor) este portretul senectuţii, mai ales atunci când coincide cu pierderea facultăţilor mintale. În timpul crizelor de nebunie, chipul bătrânei îşi pierde toate trăsăturile umane, devenind un mâzgălitură de linii negre pe fond alb, ceva nu atât înfricoşător, cât periculos. Din păcate, Marona va fi victima acesteia, încă unul dintre evenimentele nefericite ale vieţii sale.

Vizual, Călătoria fantastică a Maronei se inspiră din fauvism. Ca şi în cadrul acestui curent estetic, pelicula prezintă culori puternice şi aplatizarea spaţiului. Alegerea nu este gratuită, ci integrată organic în film: nu ştim exact cum văd câinii lumea, dar această amprentă este îndeajuns de puternică şi imaginativă pentru ca spectatorul să aibă senzaţia că percepe povestea prin ochii şi, mai ales, cu năsucul Maronei.

Grafica, la rândul ei, are un realism creativ. Chiar dacă toate contururile sunt recognoscibile, animatorii îşi permit destule licenţe pentru detalii. Muncitorii în construcţii sunt, de exemplu, mici roboţei Lego, care adesea sfidează chiar şi gravitaţia, dar care se transformă instantaneu în oameni în scurtele şi binemeritatele pauze. Păsările, la rândul lor, capătă vagi trăsături umanoide, fără însă a comunica cu personajele principale ca în filmele pentru copiii. Iarăşi, arhi-duşmanul întregului neam canin apare drept un arici violent şi ameninţător, în roşu şi portocaliu, care umple întreg ecranul cu chipul său răutăcios.


Călătoria fantastică a Maronei este o explozie de culori în mişcare. Singurul element stabil este conturul alb-negru al căţeluşei. Iar oricât de contra-intuitiv ar părea, acesta este elementul fantastic în povestea sa înduioşătoare. Nu o apariţie supranaturală, nu o călătorie exotică, nici măcar un noroc nemaiauzit, ci pur şi simplu perspectiva iubitoare, tandră, a căţeluşei. Pentru Marona, fiecare stăpân este un univers, o lume pe care o descoperă cu întreaga ei fiinţă din nou şi din nou.

Ca multe filme de animaţie în care conţinutul se îmbină fericit cu forma, Călătoria Fantastică a Maronei este o experienţă plăcută şi instructivă pentru cei mari şi pentru cei mici deopotrivă. Cei mici învaţă empatia faţă de animale şi află despre greutăţile prin care trec sufletele acestor prieteni credincioşi. La rândul lor, cei mari intră într-un univers grafic aparte. Acestora, filmul le oferă şi o mostră de "înţelepciune canină" despre fericire, care e "invers ca la oameni, ce vor mereu altceva decât ce au. Câinii vor ca lucrurile să rămână exact la fel. Oamenii numesc asta a visa. Eu [Marona] numesc asta a nu şti să fii fericit".

Descarcă programul animest 2019 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus