Am încercat să stau deoparte de vîlva pe care a stîrnit-o şi să evit cronicile, postările şi spoilerele despre film înainte de a-l vedea. Deşi nu am deschis nici un articol, nici laudativ, nici critic, titlurile care mi s-au perindat în faţa ochilor m-au făcut să mă întreb care e de fapt miza dezbaterii: deschidem oare vechea dispută despre relaţia dintre viaţa reală şi creaţia artistică? Ne întrebăm din nou, odată cu acest film, dacă arta se inspiră din realitate sau trebuie judecată autonom, fără nici o legătură cu viaţa concretă? Sau ne speriem cumva că viaţa ar putea copia arta?
În primul weekend de la lansare, Joker a avut încasări record de aproape 94 de milioane de dolari, cu toate că cronicarii americani de film au criticat vehement violenţa peliculei şi unele voci au cerut chiar interzicerea ei. Wall Street Journal notează că "dacă nu sufereai destul de anxietate, Joker ar putea fi biletul cîştigător", iar în New Yorker citim că personajul este de fapt "o ramă goală". În Europa filmul a fost mult mai bine primit, dacă ne gîndim că pelicula a cîştigat cea mai importantă distincţie la Festivalul de la Veneţia, Leul de Aur. Tot pe bătrînul continent, într-o cronică favorabilă din cotidianul francez Le monde sînt aduse în sprijinul filmului cuvintele lui François Truffaut, potrivit cărora "cu cît într-un film răul este descris mai reuşit, cu atît filmul este mai reuşit".
De unde vin temerile legate de Joker? În primul rînd trebuie spus că, da, este violent, dar prin comparaţie cu clasicul The Shining, de exemplu, regizat de Stanley Kubrick în 1980, Joker este mult mai blînd cu spectatorii slabi de înger. E drept: rîsul personajului, grimasele lui, bătaia din picior, toate au ceva neliniştitor care se transmite în sala de cinema chiar şi atunci cînd nu curge sînge; dar (şi aici e un mare "dar"), să rămînem rezonabili: există filme de groază mult mai înfricoşătoare. Probabil că spaima cea mai mare este că personajul din Joker ar putea naşte imitatori, că ar incita la violenţă. FBI-ul a cerut poliţiei să urmărească postări sau conversaţii suspecte pe reţelele de socializare. Unele cinematografe de peste ocean au anunţat că nu permit accesul înăuntru cu costume sau măşti de clovn. Cred că trebuie totuşi să nu amestecăm lucrurile: un spectator care înţelege convenţia cinema-ului, dacă este un tip paşnic şi fără probleme psihice, nu se va apuca niciodată să facă ce vede pe ecran.
Joker nu este întruchiparea răului absolut, nu trebuie citit în această cheie. E un personaj în care binele şi răul se amestecă, la fel ca în orice fiinţă umană, doar că el trece nişte graniţe şi există nişte circumstanţe care îl transformă. Joker nu e malefic la modul gratuit, cei pe care se răzbună i-au provocat, în mintea lui, multă durere. Este vorba şi de revolta împotriva sistemului ce-l striveşte şi împotriva semenilor care îl dau la o parte şi-l rănesc. I s-a reproşat regizorului Todd Philips că încearcă să manipuleze sensibilitatea publicului tratîndu-şi personajului cu prea multă empatie. Din punctul meu de vedere, nu acolo e problema (mie chiar mi s-a părut reuşită combinaţia de blîndeţe şi normalitate cu dezlănţuirea violentă şi lipsa oricărei urme de regret), ceea ce însă poate fi un pic prea clişeizat este "explicaţia" prezentului agresiv prin prisma copilăriei marcate de agresiune.
Indiferent de problemele morale şi etice pe care le poate ridica Joker, părerea mea este că e neapărat să îl vedeţi pentru prestaţia actoricească senzaţională a lui Joaquin Phoenix. Dansul lui te vrăjeşte şi e atît de bun în rol, că lista de superlative nu poate acoperi toată gama de emoţii pe care le transmite. Nu m-ar mira ca de data asta să nu mai rateze Oscarul. Un clovn cu probleme psihice care visează în anii '80 să ajungă actor de stand-up comedy, dar care ajunge criminal, pare să fie rolul pentru care Phoenix a fost predestinat. A slăbit 25 de kilograme pentru această interpretare şi-l vedem aproape scheletic, ceea ce îl face şi mai convingător şi credibil.
Joker mi-a adus aminte de două filme clasice din care se inspiră: Taxi Driver, cu tema inadaptatului social ce ajunge să omoare pentru că e respins de toată lumea şi Zbor deasupra unui cuib de cuci, evident, datorită poveştii dintr-un spital de nebuni. Fără să fie o comedie, ba dimpotrivă, în Joker se rîde mult. Mai exact Joaquin Phoenix rîde mult. Numai că publicul nu rîde aproape deloc. De obicei, cînd auzi pe cineva rîzînd cu poftă, zîmbeşti, oricît de supărat ai fi. Rîsul lui Joker nu are nimic vesel în el, hohotele lui nu-s molipsitoare, iar atunci cînd se prefac în rînjet te cam trec fiorii. E o întreagă stilistică în jurul ideii de rîs şi fericire în Joker. De la simbolul măştii de clovn şi numele de alint "Happy" al personajului, la îndemnurile de a zîmbi (muzicale în celebra melodie Smile, compusă de Charlie Chaplin şi prezente în inscripţii ce se transformă în negaţia lor) sau la credinţa biblică legată de fericirea celor săraci cu duhul pînă la cuvintele lui Joker care îşi vede viaţa ca o translare dinspre tragic înspre comic.
Că tot am pomenit de muzică, e de remarcat în Joker şi coloana sonoră, care e minunată: uneori stridentă, alteori plină de lirism, ca un contrapunct la scenele din film. That's life, cîntat de Frank Sinatra e leitmotivul muzical ce subliniază că uneori aşa este viaţa, amestec de sublim şi de teroare.