Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Quo Vadis

Marea aşteptare - Quo Vadis


Andrei Gorzo

Dilema, mai 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Quo Vadis are de toate: gladiatori, uriaşi buni la suflet îngenunchind tauri din Germania, femei aproape goale legate pe grumajii taurilor, femei bune care îşi demonstrează bunătatea îngrozindu-se atunci cînd văd sînge, femei rele care îşi demonstrează răutatea excitîndu-se atunci cînd văd sînge, pe Sfîntul Petru, pe Petronius, pe Nero bînd dintr-o cupă în formă de melc (cu coarne cu tot) şi plîngîndu-se că Troia nu arde destul (în poemul epic pe care încearcă să-l scrie), Roma arzînd (şi arzînd destul, chiar după criteriile cele mai exigente), capturi, evadări, convertiri, cucernicie, desfrîu, voci venite din cer şi... şi... mai era ceva - ah, da, leii, cum puteam să uit leii!

După cum sînt convins că vă amintiţi, în 1912 v-aţi dus la cinema ca să vedeţi superproducţia italiană Quo Vadis. Iar acum vreo 50 de ani, Hollywoodul se afla într-o pasă ciudată, cînd răspundea la ameninţarea televiziunii cu tot mai mult Quo Vadis, tot mai multă pietate, lei tot mai fioroşi, ecrane tot mai mari, vedete tot mai rătăcite în Roma antică (imaginea lui John Wayne în togă şi sandale este una pe care o voi păstra de-a pururi, în sertarul cu antidepresive al inimii mele) şi romani tot mai decadenţi (dilematicul Laurence Olivier, în Spartacus, neştiind după cine să tînjească mai tare: după sclava Jean Simmons sau după sclavul Tony Curtis?). E clar: în veci n-o să scăpăm de Quo Vadis.

Deci ce e nou, la această nouă versiune a romanului lui Henrik Sienkiewicz? Faptul că e poloneză şi faptul că regizorul Kawalerowicz o mînă într-un ritm care ar putea fi descris politicos ca "mersul înţeleptului"; e ca şi cum ne-ar cere, seniorial, să avem răbdare, pentru că orice lucru care durează mai puţin de trei ore e nedemn de un laureat al premiului Nobel, şi orice lucru care durează trei ore, dar pare să dureze mai puţin de trei zile, e neserios. Deci ne punem serios pe aşteptat. Există multe prim-planuri şi mult dialog, de parcă regizorul ne-ar aminti la tot pasul că aici nu sîntem la The Gladiator, nu sîntem la circ, filmul său e altceva, mai bogat, mai complex, deci să avem răbdare, căci bogăţia şi complexitatea vor apărea în faţa camerei de filmare, ca nişte animale rare şi magnifice în bătaia puştii unui vînător perseverent.

Aşteptăm şi nu apare nimic. Ba da, după două ore şi jumătate apar leii. Faptul că eram încă treaz la apariţia lor, l-am luat ca pe un triumf personal - genul de faptă cu care, mai tîrziu, ajungi să te făleşti în faţa nepoţilor. Nu vreau nici să fiu crud, nici să plîng după kitschul de altădată, dar nu-mi pot ascunde sentimentul că, la un astfel de proiect, distinsul regizor ar fi avut nevoie de unul dintre producătorii aceia hollywoodieni de modă veche - un tip nu prea distins, ca David O. Selznick sau Louis B. Mayer, un zbir care să stea cu nuiaua în spatele său, să taie filmul ca un apucat şi din cînd în cînd să zbiere: "Voi, ăia cu orgia, mai cu viaţă!", sau: "Leii, mai convingători!" Adevărul e că leii sînt mai convingători decît creştinii pe care-i devorează. În orice caz, sînt mai convingători decît Marcus Vinicius (Pawel Delag), ofiţerul roman care începe cu: "Sînt supărat, o să biciuiesc o sclavă doar ca să-i aud gemetele", şi ajunge la: "Te iubesc, iartă-mă, am încercat să ajung la sufletul tău pe căi greşite" - toată această prefacere spirituală lăsînd o impresie mai slabă decît barba sexy, de trei zile, a lui Marcus. Rolul avea nevoie de cineva ca Richard Burton, în Cămaşa lui Hristos - cineva care să pară zbuciumat şi profund, chiar dacă se gîndeşte, de fapt, la cîrciuma care îl aşteaptă cu uşile deschise, la încheierea filmării. Delag nu e omul potrivit: am văzut mai mult zbucium interior la oameni care se pregăteau să traverseze o stradă. Am aşteptat să-l mănînce leii, deşi ştiam prea bine că asta nu se va întîmpla.

Ceva mai tîrziu m-am ridicat să plec, cînd deodată, mi-am dat seama că filmul nu se terminase: ce mai e, ce trebuie să se mai întîmple? m-am întrebat, simţind că filmul va merge imperturbabil înainte, în mersul înţeleptului, în timp ce tinereţea mea se va duce pe pustii. Ah, da, încă n-a apărut o Lumină şi nu s-a auzit o Voce. Şi chiar în clipa aceea, slavă Domnului, a apărut Lumina şi s-a auzit Vocea. La ţanc. Louis B. Mayer ar fi apreciat sfîrşitul acesta. Eu am apreciat faptul că există un sfîrşit.



 Toate articolele despre Quo Vadis


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Istoria, antică sau recentă, ca subiect de film, Ada Roseti


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer