Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Jarhead

Războinicii - Jarhead


Andrei Gorzo

Dilema Veche, ianuarie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Bazat pe memoriile lui Anthony Swofford, participant la primul război din Golf, noul film al lui Sam Mendes, Jarhead, e un portret al puşcaşului marin în inacţiune - împotmolit luni întregi în aşteptarea bătăliei şi apoi trezindu-se dintr-odată în cenuşa ei, fără să fi apucat să contribuie cu un singur foc (avioanele şi tancurile au făcut totul). Dacă privirea lui Mendes este sau nu atît de obiectivă cum vrea să pară, dacă portretul e colorat de o antipatie ireductibilă pentru subiect sau de o discretă căldură umană, cît din efectul său provine din ce ştim despre comportamentul soldaţilor americani în celălalt război din Golf (în special despre abuzurile de la Abu Ghraib) şi cît provine, pur şi simplu, din susceptibilitatea noastră de civili - acestea sînt lucruri greu de stabilit. Cert este că Jarhead e foarte-foarte departe de a fi un videoclip de recrutare.

În 1989, cu Străinul lui Camus la el şi cu sentimentul că s-a rătăcit în drum spre colegiu, Swafford (Jake Gyllenhaal) ajunge, mai mult sau mai puţin intact (instrucţia preliminară includea şi lovirea recrutului cu capul de tablă), într-o unitate de lunetişti. Camarazii îi fac o primire călduroasă: după cum sar pe el, par chitiţi să-l violeze, dar de fapt nu vor decît să-l însemne cu fierul roşu, şi nu acum, ci mai tîrziu, cînd va fi demn de onoarea asta. Ca să ajungă acolo, trebuie să-şi scoată din cap orice gărgăuni o fi găzduit pînă atunci (ofiţerul său se uită peste Străinul şi îl aruncă la coş) şi să facă loc pentru valorile corpului de elită în care speră să intre, începînd cu ideea că fără puşca lui e nul; după cum comentează el din off, cuvîntul jarhead (în traducere literală, "cap de borcan") nu se referă doar la aspectul exterior al ţestei soldatului, ci şi la condiţia sa de recipient gol care urmează să fie umplut cu tot ce-i trebuie ca să funcţioneze performant în condiţii de război. Aşadar, ce ajunseseră să conţină capetele puşcaşilor marini în 1991, după atîtea luni de instrucţie şi de aşteptare a unui război în care, pînă la urmă, n-a mai fost nevoie de ei? Filmul lui Mendes încearcă un răspuns. Nu e la fel de categoric ca răspunsul cu care venea Full Metal Jacket, filmul din 1987 în care Stanley Kubrick reconstituia conţinutul capetelor tunse chilug cu ocazia războiului din Vietnam; e mai tatonant şi nu pretinde că e răspunsul definitiv - e mult mai puţin prezumţios. Dar nu e mult mai plăcut. Instruiţi şi montaţi să-l căsăpească pe Saddam, soldaţii ajung în Arabia Saudită, unde nu-i aşteaptă decît pustiul, datoria de a apăra petrolul de primejdii care nu se concretizează niciodată, interviuri (aranjate) cu echipe de televiziune, şi mai multă instrucţie, o tot mai mare nesiguranţă în ceea ce priveşte fidelitatea logodnicelor şi a prietenelor de acasă, o tot mai mare ostilitate faţă de ele şi faţă de femei în general, pornografie, filme de război, pariuri pe lupte între scorpioni, instincte războinice care, private de debuşeul cuvenit, degenerează în paranoia sau într-o brutalitate urîtă, sexualizată. Pauline Kael a observat odată, în legătură cu Top Gun - o viziune cum nu se poate mai diferită asupra vieţii militare - că, în momentele în care eroina nu e pe ecran, "filmul e o sclipicioasă reclamă homoerotică", în care "piloţii se fîţîie prin vestiare, cu prosoapele legate nesigur la brîu, şi atunci cînd îşi vorbesc stau aproape nas în nas". Spre deosebire de autorii lui Top Gun, autorul lui American Beauty e pe deplin conştient de acest subtext - toate aceste torsuri goale şi braţe vînoase forţate să accepte proximitatea permanentă a altor torsuri goale şi braţe vînoase, tot acest cult al puştii fără de care bărbatul e nul - şi ne face atenţi la posibilităţile sale cele mai puţin inocente: există un potenţial întunecat-pornografic în hîrjoneala acestor bărbaţi, o agresivitate faţă de corpul celuilalt, care cine ştie pînă unde poate să meargă atunci cînd celălalt e un prizonier sau un inamic mort.

Aşa să arate, pe dinăuntru, capul unui puşcaş marin? Chiar şi al lui Swofford? În pofida lecturilor lui din Camus, a ochilor sensibili şi a comentariului din off (care ne aminteşte că mai tîrziu a reuşit să-şi clarifice experienţa), el nu pare să aibă mai multă personalitate decît ceilalţi - toţi au încredinţat-o armatei şi deşertului ca s-o umple. Nici unul nu funcţionează ca un pol de umanitate stabilă după care spectatorul să se poată orienta. Şi, la un moment sau altul, fiecare pare pe punctul de a înnebuni. Cel mai tulburător e Troy (Peter Sarsgaard), care, atunci cînd primeşte ordinul de a-l lăsa pe mîna aviaţiei pe irakianul pe care, în sfîrşit, îl avea în lunetă, începe să plîngă ca un copil căruia i s-a luat jucăria. Într-un film plin de privelişti extraordinare (puţurile de petrol arzînd, cu coloane de fum care din depărtare par nişte tornade, nisipul transformîndu-se în scrum, lumina transformîndu-se în ceva ce nu mai e nici zi, nici noapte), asta le întrece pe toate: armata nu trebuia să fie chestia aia care te transformă în bărbat? Se pare că nu (dacă nu cumva - şi e şi mai rău - asta e masculinitatea). După cum nu te mai ajută nici să te găseşti. O spune Swofford (cu dublu înţeles): "Sîntem tot în deşert".



 Toate articolele despre Jarhead


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 La război înainte, la plăcinte înapoi - World War II In Colours, Iulia Blaga
 Apocalipsul... acuş - Jarhead, Andrei Creţulescu
 Jarhead- un film de război în care se aşteaptă războiul, Iulia Blaga
 Jarhead - Un film de Sam Mendes, Distribuitor Ro Image 2000


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer