Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Assassination of Richard Nixon, The

Fiul cel slab - The Assassination of Richard Nixon


Andrei Gorzo

Dilema Veche, ianuarie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Faptul că The Assassination of Richard Nixon e un film excepţional de serios, străin de orice vrăjeală hollywoodiană, se vede imediat, după mustaţa pe care o poartă Sean Penn: e cu siguranţă una dintre cele mai amărîte, mai lipsite de speranţă, mai anti-errol-flynneşti din cîte au desfigurat un star american, de la Gene Hackman în The Conversation (1974) încoace. De altfel, unul dintre cele mai mari complimente care i se pot face filmului lui Niels Mueller (a cărui acţiune se petrece între 1973 şi 1974) este că are aerul unui film realizat atunci, şi cînd spun "aer" mă refer inclusiv la aer - e apăsător şi pare plin de tot felul de toxine şi de impurităţi (directorul de imagine este Emmanuel Lubezky), cum pare şi în multe dintre filmele acelei epoci de spectaculoasă libertate creatoare şi nemaipomenit pesimism tematic.

Penn joacă rolul lui Sam Bicke, vînzător la un magazin de mobilă. Şeful lui (Jack Thompson) i-l dă ca exemplu de mare vînzător pe Richard Nixon (nu numai că a vîndut cu succes, la alegerile din 1968, promisiunea deşartă a retragerii din Vietnam, dar a reuşit s-o vîndă şi a doua oară, în 1972) şi îi spune lui Sam că simte şi la el "mirosul succesului". E o halucinaţie olfactivă, şi încă una spectaculoasă: e clar că Sam e inapt să participe la marea cursă americană; e o natură plăpîndă, brutalizată de obligaţia patriotică de a concura şi cîştiga. La un an după ce a primit încurajările şefului său, e împuşcat de un poliţist în timp ce încearcă să deturneze un avion, cu intenţia de a intra cu el în Casa Albă; lasă în urma lui mai multe cadavre şi o mărturie înregistrată, adresată compozitorului Leonard Bernstein. E o poveste inspirată din realitate şi nu poţi să nu respecţi seriozitatea şi talentul celor care au crezut în relevanţa ei şi şi-au unit forţele (împotriva unor obstacole, probabil, considerabile) ca s-o spună; printre producători se numără Leonardo DiCaprio şi regizorii Alexander Payne (Sideways) şi Alfonso Cuarón (Y tu mamá también).

Dar cît de relevantă e, de fapt, povestea asta? Cu alte cuvinte, în ce măsură poţi să blamezi America pentru inadaptabilitatea lui Sam? Dacă o consideri vinovată, filmul o să ţi se pară o tragedie americană de o rezonanţă comparabilă cu cea la care a aspirat întotdeauna Arthur Miller. Dar dacă Sam e o victimă congenitală, rămîi cu studiul unei dezintegrări şi cu dăruirea lui Sean Penn. Idealismul bolnăvicios al lui Sam - neputinţa lui de a accepta obligaţia profesională de a minţi şi dreptul patronului de a-i construi şi controla imaginea (îi cere să renunţe la mustaţă) - trebuie să-i fi mers lui Penn direct la inima sa veşnic revoltată împotriva condiţiei actorului hollywoodian. Bineînţeles că Sam se afundă tot mai adînc în minciună: pentru că la magazin nu sînt acceptaţi decît vînzători însuraţi, dar mai ales pentru că nu poate accepta adevărul, continuă să pretindă că are o soţie (Naomi Watts), deşi a trecut un an de la despărţire şi în faţa casei ei a început să apară un Cadillac. Prima lui reacţie este să-i promită că-şi va cumpăra şi el unul. Mai tîrziu, atunci cînd dorinţa de a protesta îl conduce la sediul Panterelor Negre, încearcă să explice că, deşi e alb, nu el e duşmanul: "Eu nu sînt omul din Cadillac". Problemele lui au început să i se amestece în cap cu problemele Americii. Deci încă o dată: ea ce vină are?

Motivele realizatorilor de a face filmul, aspiraţiile lor la relevanţă, par să se întemeieze pe implicaţia că are o vină: iată ce le poate face America fiilor ei mai slabi, în momentele ei mai proaste (ca atunci sau acum). Dar, oricît de admirabilă ar fi compasiunea realizatorilor pentru fiii mai slabi, confuzia lui Sam - între deriva personală şi deriva unei întregi naţiuni - face parte dintr-o specie care se poate întîlni tot timpul şi peste tot, şi care e prea limitată ca să poată susţine semnificaţii tragice. Pentru tragedie e nevoie de potenţial zădărnicit, or care era potenţialul lui Sam?

Singura problemă a filmului este că, în ultimă instanţă, el nu e un personaj foarte interesant: e doar o versiune modestă a marilor non-entităţi de tip Lee Harvey Oswald şi John Hinckley (cel care a tras în Reagan), care într-o bună zi se hotărăsc să intre brutal în istorie.



 Toate articolele despre Assassination of Richard Nixon, The


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 I am Sam - The Assassination of Richard Nixon, Alin Ludu Dumbravă
 Sean Penn într-un rol pe măsură - The Assassination of Richard Nixon, Iulia Blaga
 The Assassination of Richard Nixon. Un film bazat pe o poveste adevărată, Distribuitor Prooptiki România


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer