George Onofrei mi-a spus să scriu în jur de 4.000 de semne despre anul cinematografic 2005 - cu ce mi se "pare" mie mişto, fie din România, fie de aiurea. Mi-am făcut o listuţă, sper că voi bifa ce e important, memorie nu prea mai am. Din punctul meu de vedere, anul 2005 a fost în România nu numai anul Enescu, ci şi anul Cristi Puiu. Moartea domnului Lăzărescu, premiat în luna mai la secţiunea "Un Certain Regard" de la Cannes (la 30 şi de ani după ce Mircea Mureşan era recompensat pentru Opera Prima), a pornit ulterior într-un turneu mondial care i-a adus peste 20 de premii. E, fără îndoială, cel mai premiat film al cinematografiei noastre. S-ar putea să fie nominalizat la Oscarul pentru film străin. Este nominalizat la Independent Spirit Awards, cele mai mari premii americane acordate producţiilor independente. A fost nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film.
Cum era (pe undeva) de aşteptat, în România filmul a fost receptat în două moduri foarte categorice: ori a fost iubit fără rezerve, ori a fost desfiinţat fără milă ori argumente (din raţiuni care frizau mai degrabă antipatia faţă de autor). Din cîte ştiu, criticii l-au apreciat cam toţi. Pe cel de-al doilea film al grupajului de şase deschis de Moartea domnului Lăzărescu, Cristi Puiu îl va filma la anul. Deocamdată a primit finanţare după unica sesiune din 2005 a concursului organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei. La acel concurs au mai obţinut bani şi vor intra în producţie în 2006: Nae Caranfil, Cristian Mungiu, Alexandru Solomon, Mircea Daneliuc, Radu Muntean, Thomas Ciulei, Corneliu Porumboiu. Tot la capitolul "bun pentru export" trebuie pomenit şi scurtmetrajul Turkey Girl de Cristian Mungiu, parte a proiectului "năşit" de Berlinală, Lost and Found, care şi el a circulat prin lume, ajungînd pînă în îndepărtata Estonie.
Ce mi-am vîrît în buzunar
Dacă în 2004 au rulat pe ecrane 11 filme româneşti în premieră, în acest an numărul lor s-a restrîns la 7. Cu excepţia filmului lui Puiu, a Sistemului nervos de Mircea Daneliuc şi a documentarului Marele jaf comunist de Alexandru Solomon, celelalte au fost producţii mediocre şi submediocre. Să le amintim: Second hand şi Femeia visurilor de Dan Piţa, Fix Alert de Florin Piersic Jr., 15 de Sergiu Nicolaescu, Despre morţi numai de bine de Claudiu Romila. Un palmares trist, căci nici unul dintre filmele citate în acest ultim rînd nu era, cel puţin, un bun film comercial.
În 2005 au demarat formalităţile pentru privatizarea sălilor de cinema. În fapt, asta se va produce din februarie 2006. A fost elaborat, după multe dezbateri şi discuţii, un proiect al unei noi Legi a Cinematografiei, care e depus şi încă face anticameră pentru a fi discutat în Parlament. 2005 a marcat însă un reviriment al documentarului. Marele jaf comunist de Alexandru Solomon a găsit în sfîrşit un distribuitor pentru a fi difuzat la cinema. Două filme de Florin Iepan, Născuţi la comandă. Decreţeii şi Unicul, adevăratul Tarzan, au spart ratingul TVR-ului. Blestemul ariciului de Dumitru Budrala şi Tisa de Ileana Stănculescu au ieşit în afară şi au luat premii. Două documentare mai vechi realizate de Thomas Ciulei şi Alexandra Gulea au putut fi văzute pentru cîteva zile la Bucureşti.
Ca preferinţe personale, dintre filmele pe care le-am văzut în acest an, ori în România, ori la puţinele festivaluri unde am fost, iau cu mine în 2006 - şi pe mai încolo - trei: Last Days de Gus Van Sant (hipnotic), Broken Flowers de Jim Jarmusch (fluid) şi Cinderella Man de Ron Howard (puternic). Acestea, plus filmul lui Puiu mi-au mers cel mai mult la inimă, mi s-au părut cele mai sincere, mai puternice, mai memorabile. Pe locul doi vin Caché al austriacului Michael Haneke - imaginativ, dar rece -, Peacock al chinezului Gu Changwei - cald, colorat, uman -, Anklaget/ Accused de Jacob Thuessen (Danemarca) - riguros, tăios, dur -, The Life Aquatic with Steve Zissou de Wes Anderson (S.U.A.) - haios, ironic, cu miezul învelit ca o ceapă -, Comme une image de Agnés Jaoui (care a ajuns la noi la un an după premiera de la Cannes) - pentru felul în care lansează un nou mod de a scrie scenarii în Franţa, precise, mundane, dar formînd în timp şi spaţiu volute largi, care descriu teme vagi şi grave, cum ar fi relaţiile de putere din societate.
Ce va fi la anul, ce scandaluri se vor mai coace, ce revelaţii vom mai avea, ce dezamăgiri? Vom vedea văzînd şi făcînd, după teoria paşilor mici, "small steps", aşa cum repetă obsesiv Bill Murray în What About Bob de Frank Oz, o comedie de la televizor, la care "m-am rîs" bine.