Continuarea lui Shining - Doctor Sleep, vrea să fie, în felul său, o poveste despre taţi şi fii. Prin 2013, când am auzit că acest roman va fi publicat, am fost foarte intrigat. Tot pe-atunci s-a întâmplat să revăd filmul lui Stanley Kubrick (The Shining), despre care am scris aici. Orice cititor sau spectator al poveştii originale s-ar fi putut întreba: ce s-a întâmplat cu Danny Torrance, copilul care scapă din hotelul groazei? Fix această întrebare a declanşat şi scrierea noului roman de către King. După 40 de ani, nu e uşor să te întorci la un personaj fictiv. În tot acest timp, el a continuat să trăiască în lumea creată de tine, iar tu, scriitorul celebru de bestseller-uri, trebuie să îi recuperezi ontologia.
The Shining, ecranizarea lui Stanley Kubrick (1980), a devenit un film clasic şi, asemeni Naşului regizat de Coppola (1972), eclipsează romanul de la care a plecat, adaptându-l şi modificându-l. Urmarea lui - Doctor Sleep (2019) - păcătuieşte fiind slugă la doi stăpâni: vrea şi să valorifice opera lui King, şi să omagieze capodopera horror a lui Kubrick. Însă pentru a se întoarce la Kubrick, trebuie să renunţe la King, care nu a apreciat niciodată ecranizarea din 1980 (în ciuda declaraţiilor recente, cum că "noul film îl răscumpără pe cel vechi"; poate invers). Cred că regizorul Mike Flanagan s-a trezit într-o încurcătură cu acest subiect. Şi nu a ieşit din ea.
Romanul lui Stephen King reia firul evenimentelor de unde le-a lăsat în The Shining, arătându-ne evoluţia (previzibilă a) copilului Danny într-un adult tarat de aceleaşi vicii ca tatăl său: alcoolul şi violenţa. Mama lui Danny este tratată fugitiv şi cred că este cel mai nedreptăţit personaj. Trebuie menţionat că spectatorii nefamiliarizaţi cu acţiunea şi personajele primului film / roman (de exemplu cu Dick Hallorann) vor avea dificultăţi cu acomodarea la al doilea. Provocarea lui Danny va fi să îşi depăşească problemele printr-o confruntare cu propriul trecut şi, într-un final, cu însuşi tatăl său - faimosul Jack Torrance (Jack Nicholson în primul film).
Un bildungsroman atât de clasic trebuia condimentat cu o tramă paralelă, care va reconfigura puterile lui Danny în interiorul unei comunităţi lărgite de extrasenzoriali. King accesează uriaşul rezervor de negativi monstruoşi cu care şi-a populat atâtea romane, scoţând de acolo o sectă care se hrăneşte cu "aburul strălucitorilor". OK, această traducere este demnă de casetele VHS dublate de Margareta Nistor. Pe scurt, alţi oameni cu abilităţile telepatice ale lui Danny (abilităţi multiple, adunate sub termenul shining) cad victime unor vampiri "pneumofagi", dacă le putem zice aşa. Printre ei - frumoasa Rebecca Ferguson (în rolul Rose The Hat), remarcabilă în uimitoarea scenă a zborului peste oraşe, în căutarea micuţei Abra. Am observat marota lui Stephen King cu expirarea aburului sau substanţei gazoase care conţine durerea (vezi The Green Mile) sau substanţa vitală (Sleepwalkers) a diverselor sale personaje. Aici, monştrii lui King se hrănesc cu "strălucirea" expirată de victimele lor.
Doctor Sleep conţine momente de o cruzime nejustificată. Da, vom urî şi mai mult personajele negative, dar acest scop nu scuză imaginile unor copii şi chiar prunci în ipostaze tulburătoare. Filmul nu se dă în lături de la exploatarea acestor momente. Totuşi, la cât este de împrăştiat (nu încetez să compar acest sequel cu The Shining, care era focalizat pe un grup restrâns de personaje, blocate într-un singur loc), imaginile cu pricina dispar destul de repede din memoria privitorului, asaltat cu confruntări reale sau mentale între cei buni şi cei răi, amintind de X-Men şi, mai exact, de Profesorul X.
Doctor Sleep este incapabil de a lansa în eterul ficţiunii noi personaje memorabile, în ciuda talentatei Kyliegh Curran (Abra). De aceea, mizează tot pe potenţialul vechilor. Ewan McGregor este agreabil în rolul titular, reuşind să împodobească cu prezenţa sa cele mai bune secvenţe ale filmului, cum ar fi cele din Hospice-ul unde Danny îi ajută pe bătrâni să treacă dincolo mai uşor. De la Needful Things (1993) până la The Mist (2007), găsim aluziile lui King la o Putere care transcede această lume. Lumea de dincolo, unde oamenii ajung printr-un somn, nu prin moarte, primeşte o duioasă expresie în Doctor Sleep.
Totuşi, sensul existenţei lui Danny ca personaj în Doctor Sleep este întoarcerea în toposul groazei - Hotelul Overlook. Acolo, întâmplările se precipită şi filmul îşi ia multe libertăţi faţă de carte. Curioşii vor afla că finalurile sunt diametral opuse! Hotelul a ars în The Shining - varianta lui Stephen King, dar nu a ars în varianta lui Kubrick - filmul pe care regizorul Mike Flanagan îl admiră (pe bună dreptate) şi vrea să îl continue. Din nefericire, reinventat şi filmat de Flanagan, Overlook îşi pierde misterul, rămânând un simplu decor, un muzeu sau o casă a groazei, ca cele din Parcurile de distracţii. Este un topos demitizat prin digitizare şi pastişare. Vechile fantome se reped în cadru, în frunte cu femeia din baie, iar tatăl lui Danny are o ultimă apariţie de pomină, ca să nu spun de râs (în pielea unui alt actor decât bătrânul Jack Nicholson, evident). Regizorul îl aduce pe Danny până în faţa uşii sparte cu toporul de Jack (în 1980), scenă neverosimilă şi inutilă (e ca şi când proprietarii hotelului - azi părăsit - ar fi păstrat totul neatins timp de 40 de ani).
Mulţi vor spune că nedreptăţesc virtuţile acestei ecranizări, care nu se ruşinează cu numele de epigon al lui Shining. Poate. Dar nu m-a deranjat nevoia lui Doctor Sleep de a fi el însuşi, ci dorinţa de a-şi servi şi explica înaintaşul (până şi arcanul Tony este explicat). Unde Kubrick ne-a lăsat singuri, tremurând de frică, Flanagan vine şi ne ia de mână, spunându-ne că este doar un film.