Bong a experimentat în trecut cu multe forme: neo-noir (Memories of Murder, 2003), SF (Gwoemul / The Host, 2006; Okja, 2017), melodramă (Madeo / Mother, 2009). Cu Gisaengchung / Parasite, impresia e că le-a combinat pe toate; rezultatul e un film în care plăcerea poveştii vine la pachet cu un angajament umanist. E suficient să privim secvenţa centrală a filmului - o mostră de virtuozitate care ar trebui predată în şcolile de scenaristică (spoilerele sînt inevitabile): profitînd de faptul că bogaţii sînt plecaţi şi au casa goală la dispoziţie, cei patru se distrează cum ştiu mai bine: mănîncă şi beau pe săturate, discută senin despre noua lor viaţă lipsită de griji materiale. La un moment dat, fosta bonă a familiei, apoi bogaţii înşişi, întorşi pe nepusă masă din vacanţă, bat la uşă, iar complicaţiile sînt multiple: bona - o femeie aparent autoritară, bine înşurubată în rutina casei - povesteşte disperată despre cum soţul ei trăieşte într-un buncăr disimulat în subsolul locuinţei, furînd mîncare pentru a supravieţui de pe o zi pe alta; odată scăpate, cu chiu, cu vai, de sub privirile bogaţilor, personajele noastre se întorc în cartierul ghetoizat în care locuiesc, doar pentru a constata că apartamentul lor a fost inundat de o furtună.
Intensitatea emoţională extraordinară a secvenţei, care creşte şi tot creşte pînă se transformă într-un act de violenţă paroxistică, e greu de redat în scris. Clarviziunea filmului face ca simplul pretext al acestei seri-de-vis-transformate-în-coşmar să treacă drept radiografie acidă a societăţii: simultan, bogaţii dau ordine aberante, privesc ploaia pe fereastră şi se hîrjonesc erotic, soţul bonei se zbate neputincios după ajutor, lovindu-se cu capul de pereţii buncărului, iar cealaltă familie îşi vede casa luată de ape.
Satira lui Bong este, la rîndul ei, neîndurătoare: trupa "săracilor" are şarmul ei, aparent condusă de "patriarhul" pus pe şotii, cînd candid-cînd viclean, Kim (complicele uzual al lui Bong, Song Kang-ho), căruia mai mult îi scapă lucrurile din mînă - dar piesa de rezistenţă a filmului e mama burgheză, jucată cu panaş de Jo Yeo-jeong: o prezenţă bolnăvicioasă, suferindă de cine ştie ce nevroză, ridicol de panicoasă şi credulă, şi - preferata mea - fascinată de tot ceea ce are legătură cu America: rosteşte englezisme cu orice ocazie, iar cînd fiica lui Kim pretinde că a studiat arta plastică în Illinois, e de ajuns pentru a o cuceri pe femeie; puştiul familiei bogate are o fascinaţie pentru amerindieni - o altă ironie regizorală la adresa aproprierii culturale şi a trecutului "triumfal" al omului alb -, aşa că familia i-a cumpărat un cort care, tocmai fiindcă vine din America, "sigur e impermeabil". Cert e că, în mascarada lor continuă, bogaţii îşi permit să se autoinfantilizeze - se costumează în indieni etc. - şi să dea petreceri neanunţate, prilej pentru familia "săracă" de a experimenta tot soiul de umilinţe. În schimb, lumea acestor paria - realmente, lumea invizibilă aciuată în pivniţele oraşului - e de-a dreptul canibală, care-pe-care, o colcăială tristă şi agresivă în care fiecare se dă peste cap pentru a cîştiga mila privilegiaţilor de la etaj. Strălucit e şi felul în care "săracii" sînt daţi de gol drept "impostori": nu prin vestimentaţie, nu prin alură - ci prin mirosul imposibil de fixat în cuvintele bogaţilor; e mirosul Altuia, şi nu se poate scăpa de el.
E de apreciat că militantismul îşi face tot mai des apariţia prin festivaluri - nu atît prin deconstrucţii exigente şi experimente didactice à la Straub-Huillet, ci prin filme cu real potenţial de crowdpleasers; astfel de filme vor fi văzute nu doar de un grup restrîns de aficionados cu convingeri politice similare, ci şi de oameni din tabăra opusă. Gisaengchung / Parasite aduce cu Beoning / Burning al lui Lee Chang-dong, dar filmul lui Bong e mai abraziv şi mai rotund, pe cînd Lee lăsa supapele poveştii sale deschise, astfel că fluxuri invizibile şi lucruri nespuse bîntuiau prin peisajele şi personajele ei. Gisaengchung / Parasite, în schimb, mizează pe potriviri inspirate; doar un exemplu: cînd lucrurile încep să meargă bine, familia lui Kim se amuză să stropească cu apă un beţiv care îşi face veacul în cartierul lor, şi să filmeze kitschos, cu telefonul dat pe slowmotion, toată întîmplarea; mai apoi, cînd îşi găseşte casa inundată, Kim devine literalmente l'arroseur arrosé, cu apa ajungîndu-i pînă la brîu.
În fond, Gisaengchung / Parasite e mai aproape de Us, filmul lui Jordan Peele construit pe aceeaşi binaritate săraci/bogaţi, negri/albi etc. Dar doppelgängerii lui Bong - jumătatea nevăzută a aisbergului - au un tragism uman care-i scapă lui Peele: într-o lume lipsită de orice formă de solidaritate, pare că spune Bong, nimic nu te mai poate smulge din precaritatea endemică, revanşa a devenit imposibilă.