Excelenţa ei stă în pendularea expertă dintre prezent şi trecut, care reuşeşte să ţină permanent în cîrlig spectatorul inteligent printr-o reţea de flash-back-uri expert legate între ele. Mizînd pe resursele montajului (racorduri grafice, pe sunet, pe mişcare, pe obiecte etc.), Gerwig valsează graţios între povestea narată de Jo March (Saoirse Ronan) şi povestea acesteia. Între ficţiunea cărţii pe care aceasta o scrie şi ficţiunea filmului în care noi, ca spectatori, suntem imersaţi. Chiar dacă astfel de distincţii pot părea abstracte şi sunt, fără îndoială, secundare faţă de regalul vizual şi sonor al filmului, ele satisfac, totuşi, apetitul pentru reflexivitate al cinefilului activ. Mai mult decît atît, prin acest mod de a monta, Gerwig aduce un suflu nou clasicismului poveştii. La rîndul său, Alexandre Desplat îmbină sonorităţi clasice cu sensibilităţi moderne, într-o coloană sonoră (nominalizată pentru cea mai bună muzică de film la Oscar 2020) care urmăreşte fidel emoţiile protagonistei, cosînd laolaltă, invizibil, săriturile temporale.
Interpretarea protagoniştilor este pe cît de tinerească, pe atît de optimistă, susţinînd tonul general vesel, încrezător. Piatra de încercare a tuturor protagoniştilor este trecerea de la pubertate la maturitate. Accentul cade, bineînţeles, pe Saoirse Ronan, care transmite energie personajului său, exuberantă şi băieţoasă în copilărie, încăpăţînată la maturitate. Apoi, în rolul lui Amy March, Florence Pugh compune echilibrat trecerea de la pubera răutăcioasă şi invidioasă la tînără adultă, conştientă de sine şi responsabilă. Alintăturile copilăriei sunt just contrastate cu mizele şi frîiele vîrstei mature, dar Pugh menţine o coerenţă a personajului care justifică nominalizarea sa la Oscar 2020 pentru cea mai bună actriţă în rol secundar. Laura Dern face şi ea un rol remarcabil ca "Marmee", mama iubitoare şi înţeleaptă a celor patru domnişoare March. Timothee Chalamet, de asemenea, compune bine figura lui Theodore "Laurie" Laurence din perioada pubertăţii, dar nu reuşeşte la fel de bine şi în partea de maturitate a rolului. Pe de altă parte, Emma Watson creează o Meg March neconvingătoare, căci nu găseşte cheia care să redea elementul esenţial al personajului: determinarea de a-şi alege singură soţul.
Apare interesantă polarizarea între maturitatea sobră, parţial tristă, parţial încordată, şi adolescenţa veselă şi caldă. Lentila deformată a naratoarei face ca, paradoxal, anii din timpul războiului să fie cei mai fericiţi. Perioada de Reconstrucţie, în schimb, apare drept ameninţătoare şi gravă. Jo, deja matură, înfruntă provocările ieşirii din copilărie într-un New York destul de rece şi neprimitor, în care încearcă să se lanseze ca scriitor. Aleargă plină de încredere la un editor care, citindu-i critic cele cîteva zeci de pagini, aproape că îi ordonă ori să îşi mărite eroina nuvelei, ori să o... omoare. Nimeni nu vrea să citească despre femei singure, aşa cum nu vrea nici să i se predice după anii de război civil.
Calitatea costumelor şi a luminii care îmbracă scenografia magnifică (cu multe filmări în timpul orei de aur), muzica în game majore a lui Desplat (care îmbină sonorităţi de secol XIX cu unele contemporane) dau senzaţia unei capsule escapiste. Ajungem, practic, la vorba editorului din scena de deschidere, pentru care arta trebuie să ofere publicului scăpare din privaţiunile şi durerile războiului. Astfel, costumele nu doar că au o calitate prea înaltă pentru a fi credibile pentru o familie săracă din timpul Războiului, dar culorile pastelate şi asorteurile îndrăzneţe, deşi reuşite, zgîrie sensibilităţile mai austere ale audienţei doritoare de realism social. Senzaţia de bulă, de feerie dezvoltată deasupra mizeriei războiului, conferă o uşoară ameţeală. A fi în mintea unei adolescente năzdravăne şi voluntare este plăcut, cu siguranţă, însă devine, cumva, un discurs patriarhal.
Pentru că feminismul declarat este superficial şi, în fapt, personajele lui Alcott şi ale lui Gerwig se mulţumesc să fie femei de gineceu: izolate de societate, mulţumite să trăiască în cercul lor domestic. Preocupările lor artistice nu sunt altceva decît exerciţii estetice gratuite, în niciun caz încercări de a înfrunta viaţa sau de a schimba societatea. În final - cireaşa de pe tort - toate ajung să urmeze sfatul (sau ordinul, nu ştim exact raporturile dintre ei) dat de editor tinerei scriitoare Jo March: ori se mărită, ori fac bine să moară.
Little Women a lui Greta Gerwig este, aşadar, un reuşit exerciţiu calofil. Creează o lume ca un salon artistic animat, cald şi pastelat, feminin şi drăgălaş. interpretarea vivace, alături de o imagine şi o muzică magnifice, oferă un entertainment de cea mai bună calitate, alături de o supradoză de viaţa-e-frumoasă-alături-de-cei-dragi. Nici intelectul nu este lăsat să lîncezească, fiind provocat continuu să conecteze salturile temporale şi spaţiale. Totuşi, izolarea estetizantă a personajelor sale feminine creează un zid de serai în jurul lor, transformîndu-le nu în feministe emancipate - aşa cum declară - ci în femeiuşti drăgălaşe perfect supuse canoanelor patriarhale.
PS. Titlul în limba română este eronat: Robert March, pater familias, este pastor, nu "doctor"!