Socratico-pasional, păstrând un iz detaşat şi lucrând mental non-stop în nişte birouri non open space corporatiste, oamenii ăştia şi-au asumat să sape într-un cuib de viespi şi să arate unei lumi întregi ce poate aduce joaca de-a pseudo-democraţia, pseudo-civilizaţia, pseudo-omenia şi cum se poate (din nou) justifica moartea unor oameni care puteam fi eu sau tu, de către membrii unui sistem sanitar sinistru. Da, colectiv vorbeşte pe limba mea şi a ta: cu oameni reali, cu jurnalişti de investigaţie care aleg să afle adevăruri temute într-un sistem de care şi eu şi tu am fugi mâncând pământul dacă ceva deasupra noastră nu ne-ar spune să ne întoarcem şi să facem CEVA. Despre această a doua revoluţie şi despre tot ce înseamnă non acceptarea susţinerii unor non-oameni prin ignoranţă şi / sau teamă. Şi ascultându-l pe omul cu ideea, Alexander Nanau, după a doua proiecţie a documentarului într-o sală plină ochi într-o joi noaptea, am înţeles că de multe ori este vorba despre exact această gândire critică care pune sub semnul întrebării: versiuni oficiale ale unor purtători de cuvânt, cuvintele unui politician şcolit într-o academie a ignoranţei, acţiunile unui sistem care-şi mănâncă coada ad infinitum. Şi departe de a stimula paranoia sau suspiciunea, colectiv este despre a înfrunta realitatea şi trauma asta ancestrală de care nu mai scăpăm odată, oricât de cu viermi ar fi ea, de a începe să gândeşti cu mintea ta, să filtrezi ceea ce ţi se spune, să priveşti lumea în ansamblu, să nu pui botul la tot ce ţi se serveşte şi mai ales, să nu intri în pasiv.
colectiv este despre a lupta pentru viaţă într-un sistem mort, despre decenţă într-o lume perversă, asumare într-o ţară învăţată cu minciuna ca stare de fapt, transparenţă într-un mecanism cu geamuri fumurii, democraţie într-o grupare mafiotă, principii într-o lume fără valori, umanism în lipsa umanităţii, blamarea absurdului într-o naţie oarbă, trezirea unor oameni contra unui sistem corupt până în măduva oaselor şi susţinerea micilor victorii ale unor profesionişti care nu-şi pun problema non acţiunii în direcţia bunului simţ şi a unui minim cod etic şi moral. Nu este despre Killing in the name of, ci poate mai mult despre "exorcizarea propriilor mei demoni de după trauma Colectiv, pe care lungul parcurs al realizării filmului într-un fel a reuşit s-o facă, şi procesul de cunoaştere directă şi apoi de înţelegere dureroasă a felului bolnav în care funcţionam ca societate", cum spunea Mihai Grecea, colaborator artistic al proiectului şi supravieţuitor al incendiului din Colectiv.
Deasupra binelui şi a răului, într-o continuă pendulare între individual şi public, politic şi uman, referinţe personale, poveşti inventate, invidii emigrante, ratări naţionaliste, fragmentări sufleteşti, manifestări groteşti şi nişte oameni care par să nu mai aibă nimic de pierdut şi nimic de câştigat. Pe cât de brutal este impactul suferinţei, pe atât de daoistă pare atitudinea personajelor implicate, deloc în sensul non acţiunii ci în ideea de a rezista tentaţiei de a urî. Marele test: a nu pica în plasa plăcerii de a te răzbuna. Mai degrabă observi şi acţionezi fără ură. Asta am simţit după documentar: nu dorinţa de a zbura creierii celor vinovaţi de moartea prin dezinformare şi frică de deconspirare a unor fiinţe umane, ci mai degrabă puterea să îmi cer drepturile atunci când acestea îmi sunt încălcate.
Şi poate păşind pe uşa Aulei Magna a unei Universităţi în care se presupune că se învaţă despre valori, am încă speranţa că un sistem poate fi schimbat prin educaţie. O educaţie în care se educă spiritul critic, spiritul civic şi respectul pentru viaţă, sub orice formă. Asta dacă alegem democraţia, cu tot ce presupune respectarea unor valori şi a unor reguli de creştere împreună. De data asta #revoluţia #colectiv a fost televizată. Ce urmează ţine puţin şi de tine, şi de mine. Asta dacă nu alegi calea fugii de acasă. Şi cine te poate blama pentru asta?
#respect
#colectiv
#dreptate
#pace
