Oscar pentru "Cel mai bun scenariu original" - Pedro Almodovar
Regia şi scenariul : Pedro Almodovar
Distribuţie : ..................... JAVIER CAMARA
...................................... DARIO GRANDINETTI
...................................... LEONOR WATLING
...................................... ROSARIO FLORES
...................................... GERALDINE CHAPLIN
SINOPSIS:
Cortina trandafirie, ornată cu podoabe greoaie din aur, se ridică pentru a dezvălui un spectacol purtând semnătura coregrafei Pina Bausch, "Cafe Müller". Din întâmplare, doi spectatori nimeresc pe locuri alăturate. Cei doi nu se cunosc. Este vorba despre Benigno, un tânăr infirmier, şi Marco, scriitor aflat în jurul vârstei de patruzeci de ani. Pe scena încărcată de scaune şi mese din lemn, două femei, cu ochii închişi şi braţele întinse, dansează pe muzica din "Regina zânelor", a lui Henry Purcell. Piesa este atât de plină de semnificaţii încât Marco începe să plângă. Prin întuneric, Benigno vede sclipind lacrimile tovarăşului său de ocazie. Ar vrea să-i împărtăşească emoţia pe care şi lui i-a provocat-o spectacolul, dar nu îndrăzneşte. Câteva luni mai târziu, cei doi bărbaţi se întâlnesc din nou, de data aceasta la "El Bosque", clinica particulară la care lucrează Benigno. Prietena lui Marco, Lydia, toreador de profesie, a fost împunsă de coarnele unui taur şi acum se află în comă. Din întâmplare, Benigno veghează o altă femeie aflată în comă. Este vorba despre Alicia, o tânără studentă la balet.
Atunci când Marco intră pe uşa camerei Aliciei, Benigno nu mai ezită să-i vorbească. Este începutul unei prietenii intense...ale cărei suişuri şi coborâşuri seamănă cu cele ale unui montagne-russe. În timpul acestei perioade, în care sunt practic izolate între pereţii unei clinici, vieţile celor patru personaje se vor îndrepta către toate direcţiile, trecut, prezent şi viitor, trezindu-se antrenate în căutarea unui destin de nimeni bănuit.
Vorbeşte cu ea este povestea prieteniei dintre doi bărbaţi, a singurătăţii şi a vindecării îndelungate a rănilor provocate de iubire. Este un film care vorbeşte despre lipsa de comunicare din cadrul unui cuplu, dar şi despre relaţiile dintre oameni. Vorbeşte despre cinematograf, care devine subiect de conversaţie. Despre felul în care monologurile rostite în faţa unui auditor tăcut pot deveni o formă efectivă de dialog. Despre tăcerea văzută ca "elocvenţă a trupului", despre film văzut ca o metodă ideală de analiză a relaţiilor dintre oameni, şi despre felul în care un film povestit prin simple cuvinte poate să pună stavilă timpului, inserându-se cumva în viaţa povestitorului, ca şi în cea a celui care ascultă. Hable con ella este un film despre bucuria de a povesti, şi despre cuvintele care devin arme în lupta împotriva singurătăţii, a bolii, a morţii şi a nebuniei. Este un film despre nebunie, dar despre un fel de nebunie atât de apropiat de tandreţe şi de bun simţ încât nu poate fi distins de normalitate.
Daca Totul despre mama mea a luat sfârşit o dată cu ridicarea cortinei unui teatru, care descoperea o scenă întunecoasă, Hable con ella începe cu aceeaşi cortină care se ridică. Personajele din Totul despre mama mea erau actriţe, impostori sau femei care puteau juca atât pe scenă cât şi în afara ei. Hable con ella vorbeşte despre naratori, dar despre naratori care-şi prezintă propriile vieţi, bărbaţi care povestesc ceva oricui îi ascultă, dar mai ales celor care nu-i pot auzi.
DESPRE PRODUCŢIE:
Pedro Almodovar vorbeşte despre film:
Hable con ella ne spune o poveste romantică, plină de secrete, condimentată cu mici momente care nu au o legătura aparentă cu ansamblul filmului. Mă refer atât la luptele cu tauri şi la momentul "Shrinking Lover", cât şi la colaborarea şi la prezenţa lui Caetano Veloso, care cântă "Cucurrucucu Paloma" live, dar şi la Pina Bausch, coregrafa de la "Cafe Muller" şi "Masurca Fogo", piesele prin care filmul începe şi ia sfârşit. Sunt de asemenea recunoscător pentru întoarcerea pe scena de la "Cafe Muller" a lui Malou, una dintre primele membre ale Wuppertal Tanztheater, care acum predă tinerilor şi care, din pură generozitate, s-a dedicat din nou scenei, uimind pe toată lumea.
"Shrinking Lover"
Este vorba despre sinteza unui film mut, introdusă la jumătatea naraţiunii din Hable con ella. Am hotărât ca va fi vorba despre o peliculă alb-negru deoarece acesta este ultimul gen descoperit de Alicia înainte de accident. Benigno va moşteni de la ea pasiunea pentru acest gen de filme. Deoarece filmul nu există cu adevărat, a trebuit să-l fac eu. Scrisesem deja povestea unui om care se micşorează, dar era o variantă mult mai detaliată decât cea din Hable con ella. În varianta originală, era o poveste de dragoste şi suspans. Omul care se micşorează o părăseşte pe Amparo, superba savantă, şi se întoarce acasă, la mama sa despotică, cu care nu a mai vorbit de ani. Este o şansă de a se împăca cu aceasta. Atunci când din Alfredo nu mai rămân decât câţiva centimetri, se mută într-una din jucăriile sale, trăind acolo înconjurat de fetişurile copilăriei sale(cărţi, benzi desenate, etc.). Rătăcită printre paginile uneia dintre cărţile sale preferate, Alfredo găseşte o scrisoare de la tatăl său mort; chiar dacă îi era adresată, nu o primise niciodată. În aceasta scrisoare, tatăl îl previne pe Alfredo asupra nebuniei mamei sale, care nu face decât să se acutizeze, şi îi mărturiseşte că femeia este vinovată pentru moartea sa, pe care şi-o presimţea încă din acele momente. Mama îşi dă seama că Alfredo a descoperit crima. El trăieşte într-un trenuleţ electric, pe care nu-l părăseşte de teama mamei sale. Într-un acces de demenţă, mama îl vânează dintr-un vagon într-altul. Chiar în acel moment apare Amparo, care descoperise unde locuia mama. Ea îl salvează pe micul Alfredo şi îl ia la hotelul Youkali, unde locuia.
Din raţiuni evidente, am folosit doar începutul şi finalul întregii melodrame. Mi-a făcut o adevărată plăcere să realizez ambele fragmente. Ani întregi am visat la imaginea îndrăgostitului care se plimba în jurul corpului persoanei iubite, de parcă ar fi vorba despre un peisaj numai al său.
DESPRE PERSONAJE:
Benigno (Javier Camara)
Benigno şi-a petrecut întreaga viaţă în preajma unui pat. Întotdeauna în pat se afla câte o femeie. Mai întâi a fost mama sa, apoi Alicia. Mama sa s-a aşezat în pat (şi nu l-a mai părăsit de atunci), chiar dacă în realitate nu era bolnavă. A fost modalitatea ei de a marca împlinirea vârstei de patruzeci de ani. Soţul ei tocmai o părăsise, iar în dimineţile în care se privea în oglindă începuse să-şi dea seama că frumuseţea ei, care păruse a fi eternă, începea să-şi arate natura efemeră. Totul se întâmplase în acea perioadă. Dacă nu s-ar fi putut baza pe ajutorul lui Benigno (fiul ei, un băiat a cărui urâţenie nu şi-o putuse explica niciodată), mama ar fi murit din cauza propriei neglijenţe. Benigno a avut grijă de ea zi şi noapte; mai mult, a studiat asistenţa medicală pentru a învăţa cum să aibă mai bine grijă de mama sa. El părăsea casa doar pentru a merge la cursuri. A mai studiat şi cosmetica şi coafura prin intermediul unui curs prin corespondenţă. Nu vroia să-şi vadă mama îmbătrânind, vroia ca aceasta să rămână mereu frumoasa.
Înainte de a muri, ea şi-a întrebat fiul (Benigno era acum un bărbat în vârstă de douăzeci de ani, care nu cunoscuse îndeaproape nici un alt semen de-al său): "Ce-ai de gând să faci după ce mor eu, Benigno?". "Cred că o să mă sinucid", a fost răspunsul. În absenţa mamei sale, viaţa n-ar fi avut nici un sens. După un moment de tăcere flatată, mama a hotărât din nou în numele fiului: "Ei bine, trebuie să trăieşti, Benigno. Atunci când nu va mai trebui să ai grijă de mine, va trebui să faci acelaşi lucru pentru tine. Ieşi pe stradă, uită-te pe geam, călătoreşte. Vei găsi acolo o lume îngrozitoare, dar în acelaşi timp vei descoperi lucruri care te vor interesa; pe unele dintre ele le vei vrea doar pentru tine, şi va trebui să lupţi pentru ele." Benigno a deschis larg ochişorii săi mititei, uimit de cuvintele mamei sale. S-a îndreptat către geam, a tras perdeaua de reţea care se demodase încă de-acum douăzeci de ani, din acest motiv fiind acum din nou la modă, şi a privit de-a lungul străzii. Ochii i-au fugit către clădirea vecină, către Academia de Balet, amplasată parcă de însăşi soarta peste drum de casa lui. În acea zi a văzut-o pentru prima oara pe Alicia dansând. Era o adolescentă cu pielea foarte albă, care se legăna în ritmul unei muzici lipsită de sunete (el nu putea s-o audă). După ce i-a contemplat fermecat faţa, gâtul prelung, umerii, sânii fermi subliniaţi de topul din lycra, Benigno s-a gândit că o vroia pe acea adolescentă pentru sine, şi a admirat clarviziunea mamei sale.
Marco (Dario Grandinetti)
Marco este "omul care plânge", un titlu foarte bun pentru film, dar din nefericire Sally Potter s-a gândit la el mai înainte. Originar din Argentina, Marco este sentimental şi misterios, bolnav de nostalgie, un călător, un jurnalist rătăcitor, care scrie ghiduri de călătorie. În anii `90 o întâlneşte pe Angela, care este încă minoră, şi de care se îndrăgosteşte imediat. La scurt timp după aceasta, el descoperă că fata are probleme cu heroina, iar cuplul se scufundă într-un ocean de agresiuni şi minciuni. Viaţa în Madrid devine imposibilă, şi cei doi încep să călătorească pentru a o ţine pe Angela departe de droguri şi de oraş. Relaţia lor funcţionează doar atunci când se află pe fugă. Marco foloseşte ocazia pentru a scrie ghiduri de călătorie pentru fiecare loc pe care-l vizitează. Odată ce-şi depăşeşte dependenţa, Angela devine cel mai bun tovarăş de drum cu putinţă.
Cei doi hoinăresc prin Istanbul, Havana, Coasta de Fildeş, Mexico, Santo Domingo, Brazilia...întotdeauna fără a avea un scop precis. În fiecare călătorie se confruntă cu neprevăzutul, cu imagini fascinante. Începând cu acea perioadă, fiecare moment brusc de frumuseţe neaşteptată îl face pe Marco să plângă, deoarece îi aduce aminte de Angela şi de faptul că nu poate împărtăşi cu ea aceste clipe. După cinci ani, şi mai multe ghiduri de călătorie, Marco o aduce înapoi pe Angela în casa părinţilor acesteia. Cu timpul, ei reuşesc să o scoată pe fată de sub influenţa lui Marco şi a drogurilor. Este o poveste tristă. Despărţirea de o persoană pe care încă o mai iubeşti este cel mai greu lucru cu putinţă. Aceasta rană se vindecă foarte greu sau niciodată.
Marco rămâne ancorat în Madrid. El nu poate concepe să călătorească fără Angela, se gândeşte cu duioşie până şi la dependenţa ei de droguri. Păstrează sute de fotografii de-ale ei într-o cutie de carton, de felul celor pe care le foloseşti atunci când te muţi. Mulţi ani după aceste evenimente, el încă nu îndrăzneşte să deschidă cutia. Mai păstrează şi biletele de scuze pe care ea i le lăsa de fiecare dată când nu era acasă ca să-l întâmpine. Nu a îndrăznit să le citească nici pe acestea. Atunci când o întâlneşte pe Lydia, aceasta tocmai terminase o poveste de dragoste care îi lăsase urme puternice în suflet. Nici unul nu cunoaşte secretul celuilalt, cu toate acestea misterul îi reuneşte, de parcă ar fi vorba despre creaturi care aparţin aceleiaşi specii. Marco redobândeşte plăcerea călătoriilor. El o însoţeşte pe Lydia cu maşina în toate locurile în care aceasta ajunge cu avionul. Odată ajunsă în maşină, Lydia îl ţine de mână, tăcută, iar el admiră peisajul. Şi amândoi se simt uşuraţi, acordându-şi reciproc sprijinul de care au atâta nevoie.
Lydia (Rosario Flores)
Tatăl Lydiei fusese "banderillero", dar visul lui era sa devină toreador. Şi-a crescut fiica de parcă ar fi fost băiat, pentru ca aceasta să reuşească ceea ce el nu putuse. Fata a moştenit dorinţele tatălui. Dar luptele cu tauri pot fi destul de şoviniste. După moartea tatălui sau, marele şi unicul sau sprijin, Lydia a trebuit să înfrunte de una singură prejudecăţile şi dispreţul toreadorilor profesionişti. Mulţi au refuzat chiar şi să lupte alături de ea, pentru simplul fapt că era femeie. La un moment dat, matadorul supranumit "El Niño de Valencia" s-a oferit nu numai să ucidă taurul împreuna, dar şi să fie alături de ea oricând va avea nevoie. Cei doi s-au îndrăgostit. Această poveste de dragoste puternic mediatizată a ţinut-o pe Lydia în atenţia publicului mai mult chiar decât îndemânarea sa, iar luptele ei cu taurii au devenit ceva banal. Cuplul apărea săptămânal în publicaţiile de scandal. "El Niño" era încântat, dar Lydia se săturase. Nu vroia să devină faimoasă în acest fel, nu aceasta era viaţa pe care vroia să o trăiască alături de omul pe care îl iubea. În cele din urma, s-au despărţit. Lydia încă îl mai iubea, dar în acea perioada îşi mai putea ţine sentimentele sub control, sau cel puţin aşa vroia să creadă. Într-un acces sinucigaş, datorat lipsei ocaziilor de a lupta, Lydia decide să înfrunte şase tauri de una singură. Inconştientă în faţa pericolului, sau poate căutându-l cu lumânarea, ea îşi doreşte ca El Niño să se afle printre spectatori, în ideea că poate acesta se va simţi vinovat dacă unul dintre tauri o va ataca. Dar în acea după-amiază, plină de nisip şi de sângele taurilor, Lydia s-a bucurat de un succes nemaivăzut. Iar Marco se afla printre spectatori...
Alicia (Leonor Watling)
Puţine lucruri se ştiu despre Alicia. Doar ceea ce vedem în film. Uneori, autorul cunoaşte trecutul şi prezentul personajelor, depăşind cu mult graniţele filmului. În acest caz, ştiu doar ce ştie şi spectatorul. Adevăratul film al Aliciei începe la sfârşit, în teatru, când îl întâlneşte pe Marco, atât de emoţionat de suspinele din Masurca Fogo. Poate că într-o zi voi spune şi povestea lui Marco şi a Aliciei, dar mai întâi trebuie să o scriu. Mama Aliciei a murit când aceasta era doar în copil. Tatăl său este psihiatru iar ea este dansatoare. Are pielea albă şi o expresie severă, de parcă maturizarea ei precoce nu i-ar permite să aibă încredere în privirile pe care le atrage. Ea ocupă întotdeauna acelaşi loc în sala de repetiţii, aproape de o fereastră. Profesoara sa, Katerina Biloba, o fostă balerină, acum la fel de singură ca şi Alicia, o adoră. Alicia transformă academia în singura ei casă, iar Katerina devine singurul ei sprijin emoţional. Atunci când Benigno o vede pentru prima oara dansând, el nu poate auzi muzica. Alicia pare a fi absorbită de o melodie interioară. Această scufundare în sine va continua şi pe patul de la clinica El Bosque, unde Alicia ajunge în comă după un accident de maşina.
DISTRIBUŢIA:
Chiar dacă extraordinarul succes de care s-a bucurat în spectacolul de televiziune Seven Lives, ca şi în Torrente al lui Santiago Segura l-au transformat într-un actor foarte popular, Javier Camara lucreaza înca de la începutul anilor `90 în teatru (The Homecoming al lui Harold Pinter), film (Allegre ma non troppo şi Cuarteto de la Habana, amândouă avându-l ca autor pe Fernando Colomo) şi televiziune. De curând a jucat în Lucia şi sexul, al lui Julio Medem, iar acum participă la filmările pentru Torremolinos, în regia lui Pablo Berger.
Născut în Argentina, Dario Grandinetti a debutat în 1984 cu Darse Cuenta, în regia lui Alejandro Doria. Rolurile sale din filmele lui Eliseo Subiela îi vor aduce recunoaşterea internaţională, în special The Dark Side of the Heart, cu care a câştigat premiul pentru cel mai bun actor la festivalurile de la Biarritz, La Habana şi Gramado. A mai lucrat şi la câteva filme ale lui Alberto Lecchi (El Dedo en la llaga), Jaime Chavarri (Sus ojos se cerraron) şi Pablo Agazzi (El dia que murio el silencio). Pentru ultimul film menţionat, a câştigat premiul pentru cel mai bun actor la festivalul de film de la Cartagena. Acum lucrează la filmul Tiempos de tormenta, în regia lui Pedro Olea.
Leonor Watling (Alicia) a captat atenţia publicului spaniol înca de la debut, cu filmul Todas hieren al lui Pablo Llorca. De atunci, rolurile interpretate de ea în filme ca La primera noche de mi vida (Miguel Albadalejo), La hora de los valientes (Antonio Mercero) şi La espalda de dios, ca şi succesul de care s-a bucurat cu serialul TV Raquel busqua su sitio, au făcut-o una dintre cele mai cunoscute actriţe spaniole. De curând, a jucat în Son de mar al lui Bigas Luna, şi în Deseo, în regia lui Gerardo Vera. A terminat recent producţia primului sau film în engleza, My Life Without Me, în care ii are ca parteneri pe Sarah Polley, Mark Ruffalo, Scott Speedman şi Debbie Harry.
Mezina familiei Flores (mama ei, Lola Flores, este una dintre cele mai iubite dansatoare de flamenco), Rosario Flores este cunoscută atât ca actriţă cât şi pentru calităţile sale vocale. A debutat în 1982, în Colegas al lui Eloy de la Iglesia, şi a interpretat roluri în filme ca Diario de invierno al lui Francisco Regueiro sau Chatarra al lui Felix Rotaeta, ca şi în mai multe seriale de televiziune. În timpul anilor `90 s-a dedicat carierei sale de cântăreţe şi a scos trei albume de succes. Revenirea sa pe ecran, în Hable con ella a coincis cu apariţia celui mai recent album al sau, "Muchas flores".