"Actele de violenţă nu câştigă războaie. Nici revoluţii."
(Ben M'Hidi în Bătălia pentru Alger, 1965)
Olimpiada din München 1972. 11 atleţi evrei au fost ucişi şi lumea întreagă a privit la televizor. Operaţiunea grupării teroriste palestiniene "Septembrie Negru" a declanşat ca represalii operaţiunea secretă israeliană "Mânia Divină". Cut to... Germania, Israel, Grecia, Cipru, Italia, Franţa, Libia, Olanda, Anglia, Spania, America de Nord. 11 ţări filmate în 2, Ungaria şi Malta. Imaginea genială de Janusz Kaminski, fiecare scenă altă nuanţă, verzuliu, albăstrui, ars, zoomuri, raff-uri şi reflecţii, nu vezi filme filmate aşa. Alb cu roşu, lapte cu sânge. Un film de Steven De Frankenheimer.
Nu e o glumă dar mi-e greu să spun că e un film de Steven Spielberg, adică omul care a făcut E.T., Jurassic Park şi War of the Worlds şi care transformat un proiect de-al lui Kubrick în Pinocchio (A.I.). Totuşi, Munich, proiectul cel mai non Spielberg este 100% Spielberg, comisionat de el, dezvoltat, bugetat, amânat şi acum, blamat. Cel mai non Spielberg, totodată cel mai curajos şi cel mai bun film pe care l-a făcut. Israelienii l-au dezavuat pe cel ce a fondat fundaţia Shoah şi a făcut Schindler's List, palestinienii urlă şi ei. Pentru că mesajul filmului (intitulat anterior Vengeance adică Răzbunare) este că nimeni nu iese bine, că "ochi pentru ochi" funcţionează numai la Chuck Norris. Şi că ceea ce se întâmplă azi are legătură parţială sau este o consecinţă indirectă a ceea ce s-a întâmplat în 1972 la München. Consecinţă a lucrurilor petrecute înainte. Şi la ceea ce israelienii neagă că au contracarat. Adică suntem pe teren minat. Care ne duce la Turnurile din cadrul final şi la ostaticii de azi din Irak.
Dar Munich este şi povestea unui om, Avner (Eric Bana) şi a conştiinţei sale. Are o sensibilitate europeană şi distribuţie în care nu e inclus nici un american (în afară de câţiva agenţi CIA incognito) şi nici un megastar gen Tom Cruise. Grupul de commando e format din australienii Bana şi Geoffrey Rush, englezul Daniel Craig, irlandezul Ciaran Hinds, francezul Mathieu Kassovitz (poate i-a amintit lui S.S. de Truffaut), germanul Hanns Zischler şi bilingvul Michael Londsale (cu un rol rapel la cel din Ronin). Bineînţeles că filmul e înţeles mult mai bine în Europa, unde genul de thriller politic incomod, cu probleme de morală, e o tradiţie continentală şi unde patriotismul fanatic şi naţionalismul e condamnat de orice om civilizat. Spielberg trage cu ochiul la autorii politici de stânga, Gillo Pontecorvo (Bătălia pentru Alger), Costa Gavras (Z, Stare de asediu) şi la suspansul lui Black Sunday (John Frankenheimer) şi Ziua şacalului (Fred Zinneman). Pentru prima oară pune pe ecran o scenă de sex, un montaj de asasinare şi sex gen De Palma, plus paranoia şi o scenă de asasinare brutală, gen Peckinpah. Şi cu toată maturitatea şi puterea sa de decizie, afirmă ceea ce înainte îi era incomod sau impropriu să spună, aşa cum a şovăit şi şi-a stricat mereu efectul filmelor sale, ceea ce am denumit deja the Spielberg touch.
Şi reuşeşte să treacă prin urechea acului (eye of the needle, la fel ca titlul filmului din 1981 al lui Richard Marquand) şi la fel ca protagonistul său Avner. Cu toată controversa legată de poziţia sa, München a fost nominalizat la 5 premii Oscar (film, regie, scenariu adaptat, muzică, montaj). Fără imagine. Sunt uimit de această omisiune. Spielberg e în continuare onorat de comunitatea care are o singură teamă, eşecul. Şi căreia nu-i pasă de mesajul filmului, ci de puterea celui care l-a făcut. De data aceasta, more power to him.