Gândul / ianuarie 2006
Am ridicat ochii şi i-am văzut pe toţi cei din jur - familie, prieteni, colegi - butonând telefoanele. Uitaseră de daruri, de mîncarea de pe masă, de muzica ce curgea calmă din boxe şi se refugiaseră, concentraţi şi un pic încruntaţi din cauza efortului, între tastele micuţe, ca să alcătuiască SMS-urile de Crăciun.

Fiindcă, de la un timp, nu ştiu dacă aţi observat, dar o dată cu sărbătorile vine şi avalanşa de mesaje tip SMS, inevitabile precum trecerea timpului. Alaiuri întregi de cuvinte, mai mult sau mai puţin inspirate, rimând sau nu unele cu altele, unele originale, capabile să-ţi trezească un zâmbet, altele complet stupide, compuse din clişee vechi de când lumea care s-au lipit de Crăciun, vorba cântecului, "ca marca de scrisoare"...

Până anul acesta am jucat şi eu în hora asta, dar de-acum am decis să mă revolt. Asta fiindcă cineva m-a rugat să-i trimit un mesaj gata compus fiindcă eu mă pricep la cuvinte, ca să-l trimită şi el mai departe. M-am gândit cum se vor răspândi cuvintele mele, menite să dea formă scrisă unui gând personal, şi vor ajunge la fiinţe pe care nici măcar nu le cunosc, fiinţe pentru care s-ar putea să nu însemne nimic şi mi-am zis: "până aici!".

Or fi unii care îşi scriu epistole întregi prin SMS, am auzit că îşi fac şi declaraţii de dragoste prin telefon, luându-şi drept martori lucrătorii companiilor de telefonie mobilă (care sunt sigură că se distrează de minune cu ocazia sărbătorilor, fie ele de iarnă sau nu), dar eu una nu mai vreau să spun nimic, nimănui, în acest fel. În orice caz, nu să urez cuiva ceva, în felul acesta complet impersonal. E ca şi cum ai încerca să maschezi, utilizând un fard prost, toate laşităţile tale, frica de a-i privi pe oameni în ochi, uitarea din cauza căreia ai dat la spate vechi prietenii sau ai pus în faţa acestora cunoştinţe mai noi, dar utile. E ca şi cum ai încerca să te speli pe mâini de vina de a nu fi dat atenţie oamenilor din jur. Dar lipsa de atenţie nu se răscumpără prin SMS-uri, mai ales dacă ea va reveni imediat după sărbători, eventual înregistrând cote alarmante şi sporind constant, până la deplină autoînsingurare.

Un alt simptom legat de telefonul mobil pe care l-am întâlnit la oameni apropiaţi este fixarea alarmei pentru a-ţi aminti diverse lucruri, de la ora la care trebuie să iei un medicament, până la ora de difuzare a serialului preferat. Nu poţi să nu te întrebi "Cât timp consumă atunci când completează astfel rubrica Notele zilei din Organizer-ul telefonului"?

E ca şi cum ai trăi în avans un mic fragment din propria viaţă, despre care nu-ţi mai aminteşti mare lucru. Şi ce altceva faci în timpul care ţi-e dat, dacă nu poţi să ţii minte nici măcar propriile-ţi nevoi, darămite pe ale celorlalţi?

Aşa că am putea, la o adică, să ne trimitem nouă înşine SMS-uri, ca să ne amintim că suntem vii, că trăim printre oameni, că avem dreptul şi datoria de a trăi mici bucurii, dacă nu chiar unele mari şi, mai ales, că urările de Crăciun pentru cei dragi trebuie făcute ochi în ochi.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus