Nu a vrut să fie doar partenera unui bărbat pe care îl cunoştea întreaga planetă, ci a avut grijă să îşi construiască propriul nume. Nu s-a lăsat intimidată de originea ei modestă, de culoarea pielii şi nici de vocile care au încercat să o descurajeze. Este fosta primă doamnă a Statelor Unite ale Americii.
Ce au în comun Chavela Vargas şi Michelle Obama? Sînt două femei puternice care au scris într-un fel istorie, fiecare în domeniul ei. Şi reprezintă amîndouă subiectul cîte unui documentar (re)văzut recent. Reţeta celor două filme e relativ identică, rezultatul însă e mult diferit.
Becoming / Povestea mea (2020) are ambiţia de a face portretul uneia dintre cele mai cunoscute femei de pe planetă. Naratoare este chiar Michelle Obama, pornită în turneul de promovare a cărţii sale autobiografice. Primul oraş în care se opreşte este Chicago-ul natal, unde gazda lansării este Oprah Winfrey.
Succesiunea întîlnirilor cu publicul se desfăşoară la fel cam peste tot; ca pe un megastar, o întîmpină săli pline care îi scandează numele şi o aplaudă frenetic, ea apare în ţinute elegante şi stă de vorbă cu cîte un jurnalist care îi adresează întrebări mai mult sau mai puţin inspirate. O salvează umorul, locvacitatea şi, din cînd în cînd, un moment de sinceritate pe care îl simţi netrucat. În rest, montajul acestor întîlniri cu publicul prin locurile unde şi-a lansat cartea nu are nimic sclipitor şi devine repede monoton. O cină în familie, mama şi fratele împreună cu care se uită la vechi albume de fotografii, anecdote care ar fi trebuit să ne ajute să trecem dincolo de faţa publică a fostei prime doamne, dar care lasă cumva impresia de artificial. Prezenţa camerei de filmat e aşa de evidentă că distruge nota de autentic pe care ar trebui să o aibă, prin natura lui, filmul documentar. Tot ce spune Michelle Obama despre ea şi mărturiile celor apropiaţi (şefa de cabinet, omul care se ocupă de protecţia ei, creatoarea de modă care îi face ţinutele vestimentare) par trecute printr-un filtru.
"Vesel. Onest. Inspirator" sînt cuvintele care însoţesc prezentarea filmului. Or, Becoming reuşeşte să bifeze doar la capitolul inspiraţie. Aţi văzut-o cu siguranţă pe Michelle Obama ţinînd discursuri. Are darul de a capta audienţa, foloseşte mereu cuvinte înălţătoare care vor să insufle speranţă şi încredere într-un viitor mai bun. Recunosc că îi iese de minune şi e convingătoare. Are darul elocinţei, e frumoasă şi deşteaptă, Barack Obama spune despre ea că e puternică precum o stîncă. Dar de la un film documentar parcă voiam altceva. Viaţa unui om nu poate fi doar roz, doar o înşiruire de succese (chiar dacă obţinute cu muncă şi efort, chiar dacă este limpede că nu i-a fost uşor să depăşească prejudecăţile legate de culoarea pielii).
În Becoming / Povestea mea, Michelle ne spune doar ce vrea ea să ştim despre viaţa ei. Rare sunt momentele în care pare că lasă garda jos şi aflăm că, bunăoară, la Casa Albă nu a acceptat ca fetele ei să fie cocoloşite prea mult şi le-a învăţat să îşi facă singure patul. Sau că a fost la şedinţe de terapie conjugală. Este singurul "nor" care apare pe cerul idilic şi idilizat al parcursului său personal, aşa cum este el prezentat în film. În rest, aproape totul e perfect. Povestea ei a început (şi a continuat) cu dreptul, căci de mică părinţii i-au dat încredere şi au încurajat-o să devină "vizibilă". Ai zice că e o viaţă fără cusur, întrupare perfectă a visului american devenit realitate pentru soţia celui de-al 44-lea preşedinte al SUA.
Becoming / Povestea mea este disponibil pe platforma Netflix.
***
Chavela (2017) are cam tot ce-i trebuie unui film documentar: un personaj fascinant, combinaţia justă între faimă, eşec şi cădere care definesc destinul unui om, plus infinit de multă emoţie. Nu conţine deloc poleială, e doar umanitate nefardată.
Chavela Vargas s-a născut în Costa Rica, dar a trăit aproape toată viaţa în Mexic şi se spune că a murit cu el pe buze. Familia nu numai că nu a ajutat-o în vreun fel, dar după ce părinţii au divorţat au lăsat-o în grija unei rude. Numele de botez îi era Isabel, dar e singura care îşi mai aminteşte, cu tandreţe, acest detaliu biografic. Interviul care constituie scheletul pe care se construieşte filmul e acordat în 1991, pe cînd artista avea 71 de ani. Discuţia se deschide abrupt cu disponibilitatea ei de a răspunde sincer la orice întrebare. Chavela spune: "Întrebaţi-mă ce vreţi" şi, cumva, chiar crezi în naturaleţea acestui demers. O simţi că îşi expune sufletul la vedere pentru că nu ocoleşte umbrele, disperarea şi singurătatea care i-au marcat existenţa. Şi nici nu ascunde excesele maladive ale personalităţii sale.
La Carnegie Hall, Olympia sau marile săli de concerte din Mexic a ajuns să cînte abia după 80 de ani, primele decenii ale carierei s-au consumat în cluburi unde era adulată de public. S-a spus despre ea că interpretează ca un bărbat. Poate datorită tonurilor aspre din voce, poate pentru că încă din anii '50 a îndrăznit să renunţe la orice accesoriu al feminităţii şi să urce pe scenă îmbrăcată în pantaloni şi în poncho - articol vestimentar cu care a ajuns aşa de tare să se identifice că i-a acoperit şi sicriul. Mai mult, stilul muzical pe care l-a abordat, ranchera, a fost pînă la ea unul cîntat cu precădere de bărbaţi. Chavela Vargas a renunţat la mariachi şi era acompaniată mereu doar de chitară. Vocea şi felul ei grav, sensibil şi profund de a interpreta, pauzele dramatice dintre cuvinte i-au făcut pe mulţi să spună că aveai impresia, privind-o, că va muri în mijlocul melodiei. În documentar, Chavela Vargas mărturiseşte că acesta era şi visul ei secret, să se spună despre ea că şi-a dat viaţa pentru muzică, că a murit cîntînd. Aproape că i-a ieşit: a cîntat pînă aproape de final, chiar şi atunci cînd nu se mai putea ţine pe picioare.
Unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, regizorul Pedro Almodóvar, o evocă adesea pe Chavela Vargas (am citit nu demult cu cîtă afecţiune o pomeneşte într-o filă de "jurnal" pe care l-a scris în timpul izolării provocate de pandemia de coronavirus). I-a folosit muzica în filmele sale şi în documentar afirmă că artista a trăit într-o stare continuă de rămas-bun. Ea spunea mereu adio, îşi aminteşte Almodóvar, credea mereu că urmează o ultimă apariţie pe scenă.
Fragmente din concertele live sau înregistrări cu vocea ei sînt prezente pe parcursul filmului şi ţi-e mai mare dragul să le vezi şi să le asculţi. Atîta durere, atîta singurătate, atîta emoţie a pus în cîntecele ei că te minunezi ca în faţa unei zeiţe tulburătoare. Contribuie la magie şi mărturiile proprii în care recunoaşte că a trăit intens şi a suferit enorm, dar şi poveştile foştilor ei prieteni sau colaboratori. A fost alcoolică, a fost impetuoasă şi violentă. A iubit incandescent. Nu şi-a ascuns niciodată orientarea sexuală, a făcut pasiuni pentru femei celebre (Frida Kahlo şi Ava Gardner sînt pomenite în film). A ajuns pe culmile gloriei, dar şi în abisul disperării.
Să îţi urmezi în viaţă propriul adevăr te costă mult şi îţi aduce multă suferinţă, afirmă Chavela, dar pînă la urmă e singurul drum posibil, căci adevărul tău contează şi te împinge mereu înainte. Un îndemn şi o lecţie de învăţat, oferite de o artistă fabuloasă pe care o puteţi admira în acest documentar. Chavela este nu doar un tribut, ci mai ales un suspin de regret pentru o femeie care a fost o adevărată forţă a naturii şi care a insuflat energie, iubire şi nostalgie.
Chavela poate fi urmărit gratuit pe platforma TIFF Unlimited sîmbătă, 30 mai 2020, de la ora 21.