Moarte domnului Lăzărescu!

Acesta e strigătul de luptă şi indignare al lui Tetelu, reprezentantul anarhiştilor tineri din redacţie. Revista noastră găzduia, acum o lună, o cronică elogioasă a filmului, o generoasă pupătură pe medaliile fără număr ale peliculei, scrisă cu sinceritate şi umor de Mircea Toma. Corul de laude care a urmat pe toate canalele media m-a făcut bănuitor şi curios, dar a fost nevoie de zbierătul disperat al juniorilor ca să merg pînă la vizionarea corpului delict.

Aveam DVD-ul şi opţiunea alternativă a unui documentar pe Discovery despre Atlantida. Am stat să cîntăresc. Regizorul Cristi Puiu are toate datele calităţii, mi-am zis: e fratele celui mai inteligent graphic designer din cîţi am întîlnit eu (Iulian a desenat cîteva publicaţii de-ale noastre) şi prieten cu Răzvan Rădulescu (scenarist), autorul excelentului roman Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane (premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut în 1999). Palmaresul autorilor părea să facă succesul previzibil şi - deci - vizionarea inutilă: la ce bun să văd în regim de urgenţă un minunat film românesc? Totuşi, ca să-i pot pune la punct pe tinerii revoltaţi, am cedat. Din păcate.

Moartea domnului Lăzărescu e o varietate lungă a plictiselii scurte, la îndemînă, o formulă a căscatului de lungmetraj cu muzică populară pe fundal. E un film şters, fără poveste, care readuce lipsa de inspiraţie la standardul anilor '80. Domnul Lăzărescu urmează să moară şi e tîrît prin spitale într-o înşiruire de secvenţe banale, cunoscute, decupate după ureche din mitologia găinii care naşte pui vii. Evenimentul zilei din anii '92-'93 furnizează limbajul precar şi mistificat al personajelor, iar faptele propriu-zise sînt culese din presa de după '96 (e la îndemînă cazul bolnavului Nica, abandonat în stradă de Salvare după ce mai multe spitale i-au refuzat internarea). Două ore şi jumătate ţi se servesc scenete lente, regizate în cultul banalităţii şi trase dintr-o bucată, cu întîrzieri exasperante asupra unui detaliu de tuse, vomă sau izmană.

Cronica unei morţi anunţate - în versiune carpatică - traversează astfel un ocean de plictiseală şi sordid în care tot aştepţi să se întîmple ceva, altceva decît moartea domnului Lăzărescu. E o comedie fără umor, o tragedie fără lacrimi, un film fără idei, fără emoţie, fără suspans, în care singura tensiune e cea pe care i-o iau diferiţi doctori bolnavului condamnat încă de pe generic. (Există la un moment dat şi preocuparea explicită a scenaristului pentru glume, momentul în care Monica Bîrlădeanu îi explică infirmierei Geta secretul tenului ei sănătos: acel lăptişor de matcă pe care şi-l întinde zilnic pe faţă provine direct din, hi-hi-hi, provizia genitală a soţului.)

Juniorii au avut dreptate - mulţumesc, Tetelule, fără spumele tale sincere la gură, aş fi văzut banalul documentar despre Atlantida. Care merită, am auzit, o cronică elogioasă.