Iisus pe scenă - Evangheliştii

Când o premieră a unui teatru provoacă un val de ştiri şi declaraţii peste tot în presă nu e neapărat semn bun. Variantele sunt două: fie cineva a fost destul de abil încât să gândească inteligent o campanie de promovare a noului "produs cultural", fie o întâmplare, care nu are, în realitate, nimic de-a face cu spectacolul propriu-zis a făcut să se inflameze spiritele.

Cum prima variantă e încă destul de rară, din păcate, la noi, rămâne doar cea de a doua să se verifice şi în cazul mult discutatei premiere a piesei Evangheliştii de Alina Mungiu Pippidi, montată de curând la Ateneul Tătăraşi din Iaşi. Atât Biserica catolică, cât şi cea ortodoxă s-au întrecut, prin reprezentanţi, în a critica acest demers, uitând parcă total că era vorba de unul artistic, adică provenind dintr-o zonă considerată, în general, liberă de cenzură. Mai mult decât atât, era vorba, în toate declaraţiile cu pricina, care exprimau dezacorduri, regrete şi sentimente jignite, de păreri întemeiate pe aer, fiindcă nimeni dintre cei responsabili cu înfierarea nu văzuse spectacolul în cauză. Şi se mândreau cu asta! Sunt sigură că vor continua să dezbată problema în amănunt fără să se deranjeze să arunce un ochi în sala de spectacol.

Nu e prima dată când se întâmplă asemenea "accidente" în teatrul românesc: în 1995, o piesă celebră pe Broadway, ecranizată şi îndelung comentată, Îngeri în America a provocat demonstraţii similare, cu tot cu rupere de afişe, pentru că trata, printre altele, tema cuplului homosexual. Însăşi piesa Alinei Mungiu, Evangheliştii, desemnată de UNITER drept piesa anului 1992 şi publicată în volum, a mai stârnit comentarii în momentul în care un regizor a încercat să o monteze, la ceva timp de la publicare.

Suntem, acum, în 2005 şi pare că nimic nu s-a schimbat în tot acest timp când vine vorba despre poziţia pe care o are această societate, cu tot cu membrii ei marcanţi, faţă de libertatea de exprimare, teoretic cel mai important câştig al nostru după 1989! Teoretic. Distanţa e, în realitate, enormă de la emanciparea din declaraţii până la atmosfera de Ev Mediu care adie când citeşti ce păreri emit înalţii prelaţi despre o expoziţie considerată o insultă la adresa Sfântului Ştefan cel Mare, cum s-a întâmplat nu demult, sau despre acest text, care îşi permite un comentariu asupra Evangheliei.

O asemenea interpretare îşi permitea nu demult şi un film care a făcut multă vâlvă tocmai din această cauză, The Passion of Christ, în viziunea lui Mel Gibson. Şi acolo şi aici se aplică acelaşi tipar, care face de două ori rău artei: întâi, pentru că îi pune la îndoială un drept inatacabil într-un stat normal, a doua oară, pentru că întunecă orizontul critic şi face, paradoxal, o reclamă uneori nemeritată produsului cultural în discuţie. Pe cine mai interesează, în acest context, cum arată de fapt spectacolul respectiv, dacă actorii sunt buni, regia inovatoare şi, mai ales, dacă publicul pleacă de la spectacol cu un gând în plus?

Oricum ar fi, faptul că se vorbeşte pe scenă despre Iisus nu înseamnă că biserica trebuie să devină critic de teatru.