Eu sunt un mare consumator al acestui festival minunat numit TIFF. De pe la primele ediţii (chiar de la prima!!) în care eram uneori singură în sala de cinema, sau alături de 2-3 oameni. Stăteam la fiecare film până se termina genericul, din respect pentru toţi cei care contribuiseră la crearea acelui film, chiar dacă îmi plăcuse sau dacă nu era în stilul meu. În ultimii ani vedeam peste 40 de filme în săptămâna de TIFF şi erau din ce în ce mai bune.
Acum, în 2020, am avut să ne readaptam la ceva atât de nou şi diferit că am trăit cu emoţii până când s-a terminat. Nu am ştiut dacă va fi TIFF ţinând cont de toate limitările... Dar A FOST. Diferit, clar, dar TIFF. Şi pentru asta sunt tare recunoscătoare lui Tudor Giurgiu şi echipei lui că au fost suficient de nebuni să creadă că SE POATE şi să treacă prin tot ce a fost de trecut pentru ca festivalul să se întâmple. Ciudat. Şi altfel. Dar cu ceva atât de familiar în acelaşi timp.
Merg cu Andrei la filme de când avea 4 ani. EducaTIFF era un proiect nou pe atunci. Filmele pentru copii sunt oricum puţine şi e foarte greu de făcut o selecţie la nivelul de calitate al TIFF-ului într-o nişă a industriei de film fără bugete... Dar alegeam încă de atunci să merg cu Andrei la film pentru copii. Film de festival, nu filme cu eroi. De fapt noi nu avem TV acasă şi pentru că citim muuuult nici timpul petrecut în faţa altor ecrane nu ne e prea lung:)
Mergeam cu Andrei la câte un film sau două pe ediţie. Iniţial nici nu erau mai multe la categoria de vârstă mică. Dar mergeam ca să SIMTĂ altceva. Pentru că filmele de festival, chiar şi cele de copii, deschid. Nu ca filmele mainstream care îţi oferă totul pe tavă. Totul evident. Totul doar ca să stimuleze simţuri din nou şi din nou...
În filmele de festival, în special cele cu bugete mici, parcă e provocată şi mai mult creativitatea celor care le fac. Dacă nu ai cu ce, parcă scormoneşti tot mai mult în tine ca să găseşti CUM... şi de multe ori, ies mici bijuterii. Deloc uşor de descoperit. Uneori pierdute într-o lume cu mult sclipici de suprafaţă. Dar filmele astea sunt de fapt motivul pentru care am ales să îl duc pe Andrei la cinema. Şi a fost aşa... dincolo de aşteptări mereu...
La început, când era mic, rămânea cu noi câte o imagine care se lipea de suflet. Observam cum în desenele sau picturile lui din săptămânile de după film, apar elemente. Culoare. Formă. Mişcare... Era clar că ceva a rămas.
Pe măsură ce a crescut, au rămas cu noi scene întregi. Unele mai simple. Altele mai complexe. Le observam în joaca lui şi în activităţi. Din nou impact. Clar.
Apoi a devenit mai confortabil limbajul şi am putut duce în conversaţii diversele trăiri sau teme deschise de film. Pentru că filmele astea de TIFF sunt pentru noi doar nişte... scuze:). Ele aduc în conştient, direct sau doar sugerat, subiecte importante. De la relaţionări, viaţă de familie, situaţii întâlnite la şcoală şi nu numai, emoţii, prietenie, relaţia cu animalele de companie, călătorii, explorări, curaj... până la lucruri la care ar fi vital să ne uităm - bullying, stimă de sine, structuri societale care îngrădesc drepturi, abuz... Întreaga VIAŢĂ sub diferitele ei forme de manifestare.
Filmele de copii sunt... "uşoare". De obicei nu creează o stare densă, complicată. De obicei e o poveste "simplă", spusă clar. În acelaşi timp, în funcţie de vârstă şi nivelul de înţelegere al celui care le priveşte, de obicei există "straturi" tot mai adânci în care poţi intra.
La început poveştile mele cu Andrei se rezumau doar la ceea ce era "evident" - ce i-a plăcut, cu ce i-a fost greu, ce i-a atras atenţia, scenele care i-au rămas în minte... personaje, acţiune...
În timp, am remarcat că, fără să ne propunem asta intenţionat, multe din temele poate uneori doar sugerate în film reveneau ca poveşti şi întrebări din partea lui. Uneori chiar la mai multe săptămâni după vizionare, în contexte aparent complet diferite, Andrei mă provoca la câte o conversaţie sau îmi cerea detalii suplimentare... Dar de data asta nu mai era direct despre film... nu mă întreba despre personaje şi povestea lor. De data asta, întrebările erau despre el.
Pentru că asta e ce simt eu că face arta, deschide noi şi noi bucăţi din interiorul nostru. Ne provoacă să ne uităm tot mai adânc.
Pentru mine şi Andrei să participăm la EducaTIFF a fost şi încă este o foarte bună ocazie de a dezbate, de a chestiona, de a ne crea propriile păreri despre... VIAŢĂ. Da, sunt uneori şi filme mai puţin reuşite. După care poate doar râdem. Sau poate ne uităm mai critic şi ne propunem să vedem ce am fi făcut diferit. Dar chiar şi acolo e ceva de... crescut.
Aaaaaa şi discuţiile de după filme!! Cum se stă cu adulţi şi copii la finalul filmului şi mai aducem fiecare dintre noi bucăţi de informaţie care poate întregesc imaginea sau aduc o lumină nouă... poate despre realizarea filmului, sau din backgroundul celui care l-a realizat, sau mişcarea ce poate a fost generată de acel film - mereu ieşim muuult mai bogaţi din asta.
Până la urmă arta e ceva ce te duce în interior... Şi asta e lucrul pentru care sunt cel mai recunoscătoare TIFF şi în special proiectului EducaTIFF şi celor care au avut suficientă nebunie să îl creeze şi să îl susţină într-o lume şi o ţară în care nu se face educaţie cinematografică aproape deloc... - vă mulţumesc că pot trăi toate astea împreună cu Andrei. E atât de valoros că nu îmi ajung cuvintele să exprim.
E poate prima bucată din viaţa mea interioară pe care am avut ocazia să o împărtăşesc cu Andrei încă de când era mic... şi să o văd cum tot creşte şi înfloreşte în feluri în care nu aş fi visat... Mulţumesc.
Iar pandemia nu a schimbat asta. Datorită curajului celor din echipa TIFF de a face festivalul să se întâmple chiar şi în contextul asta ciudat, am avut iar oportunitatea să ne scăldăm în teme noi care mai au încă de deschis cheiţe şi portiţe:)
Mulţumim!
Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.