Festivalul Internaţional de Film de la Berlin a luat sfîrşit ieri, cînd o parte din filmele din program au fost proiectate numai pentru public. Premiile au fost anunţate însă sîmbătă seară. Juriul, condus de actriţa Charlotte Rampling, a luat nişte decizii bizare, totuşi nu atît de bizare, dacă luăm în considerare faptul că Berlinala şi-a asumat puternic în acest an statutul de festival de filme politice.
Ursul de Aur i-a revenit peliculei bosniace Grbavica de Jasmila Zbanic, film de debut ce trata despre drama femeilor musulmane bosniace care au născut copii după ce au fost violate de soldaţi sîrbi - despre confictul dintre dragoste şi ură care le pecetluieşte vieţile. Premiul e important nu numai pentru cariera regizoarei de 31 de ani, nu numai pentru reflexele lui politice, dar şi pentru perspectivele de relansare a acestei cinematografii, prea mici şi ea pentru un război atît de mare.
Ursul de Argint - Marele Premiu al Juriului - a fost acordat ex-aequo unui alt film de debut, coproducţia danezo-suedeză En Soap / A Soap de Pernille Fischer Christensen şi peliculei iraniene Offside de Jafar Panahi. Dacă primul film se ocupa de relaţia care se stabileşte între o femeie obosită de aventuri de o noapte şi vecinul ei travestit, cel de-al doilea film, excelent ca ritm, tratare, actori, idee etc. - se concentra pe ultimul meci de calificare la Cupa Mondială de Fotbal din Germania. Pornind de la faptul că femeilor nu le e permisă, în Iran, intrarea pe un stadion, filmul - realizat în manieră pseudo-documentară - construia cu umor şi simţ al realităţii o radiografie a poziţiei femeii în societatea iraniană contemporană.
Politica e-n toate
Ursul de Argint - Premiul pentru cel mai bun regizor le-a revenit, cum era de aşteptat, britanicului Michael Winterbottom şi colegului său, Mat Whitecross, pentru The Road to Guantanamo, realizat şi el în manieră documentară şi prezentînd cazul celor trei cetăţeni britanici de origine pakistaneză, deţinuţi fără probe, dar maltrataţi, la Guantanamo Bay. Deţinător al unui Urs de Aur obţinut în urmă cu trei ani pentru In This World, Winterbottom a dat Berlinalei ce i se cuvenea, pentru că i-a adus în oraş chiar pe cei trei tineri despre care a făcut filmul (amestecînd relatările lor cu fragmente refăcute filmic, cu interpreţi neprofesionişti, dar ca şi cum ar fi totul real şi pe bune).
Ursul de Argint pentru cea mai bună actriţă i-a fost acordat Sandrei Hüller, talentata debutantă în valorosul film german Requiem, realizat de Hans-Christian Schmidt. Pornind de la cazul real al unei studente care, în anii '70, a murit de malnutriţie şi oboseală cronică, după ce fusese supusă unor şedinţe de exorcism, filmul relatează rece, dar sigur, o poveste în care nici pînă la sfîrşit nu ştii dacă fata era posedată, dacă era epileptică ori dacă bigotismul şi limitările părinţilor au băgat-o în mormînt. Filmul a luat şi Premiul FIPRESCI, adică pe cel al juriului presei internaţionale.
Ursul de Argint - Premiul de interpretare masculină a revenit, surprinzător, unui alt actor german, Moritz Bleibtreu, interpretul filmului Particulele elementare, de Oskar Roehler, adaptare a romanului lui Michel Houellebecq. Filmul se află la kilometri distanţă de spiritul cărţii şi la un fir de păr de telenovelă, dar Bleibtreu face un rol foarte bun. Totuşi, l-aş fi preferat pentru premiu pe Heath Ledger, care mi s-a părut - în filmul australian Candy - mult mai pregnant.
În fine, un alt film german, Der freie Wille / The Free Will de Matthias Glasner, a primit Ursul de Argint - Premiul pentru contribuţie artistică. O decizie cel puţin surprinzătoare pentru acest film, care nu a întrunit aprecierile criticilor şi care, în lungimi kilometrice, pierdea şi măsura, şi busola, încercînd să găsească distilările psihologice ale relaţiei dintre un violator în serie şi o femeie abuzată de tatăl său.
O altă decizie bizară a fost de a acorda Ursul de Argint - Cea mai bună muzică lui Peter Kam pentru coloana sonoră a filmului Isabella, realizat de Pang Ho-Cheung. Filmul era, de departe, cea mai slabă peliculă din Competiţia Oficială, şi e greu de înţeles de ce s-a dorit ca ea să fie scoasă în faţă şi premiată. Încurcate mai sunt căile juriului...
Premiul Alfred Bauer, care răsplăteşte un film ce deschide noi drumuri în domeniu, i-a revenit filmului argentinian El Custodio de Rodrigo Moreno, film plat şi lipsit de stil despre un bodyguard ce trăieşte în umbra unui ministru. Pentru prima oară, în acest an, un juriu separat a premiat un film de debut din Competiţia Oficială, Panorama şi Kinderfilmfest/14 plus. Acest premiu i-a revenit tot filmului En Soap de Pernille Fischer Christensen.
Întoarcerea în Germania
Vasăzică, aceştia sunt cîştigătorii. Judecînd şi după ce s-a mai întîmplat în festival între 9 şi 19 februarie, impresia este că Berlinala se întoarce nu numai la politică, dar şi în Germania. Nu sunt numai premiile obţinute de germani (după ce nu mai puţin de patru filme au făcut parte din Competiţia Oficială), ci şi faptul că, spre deosebire de anul trecut, conferinţele de presă nu mai sunt ţinute în engleză, ci în germană, mai e şi faptul că biroul de presă a excelat în a oferi jurnaliştilor străini materiale informative despre filmele străine în limba germană.
Pe de altă parte, Berlinala - s-a văzut clar în acest an- vrea să-şi păstreze poziţia de festival ce acordă o mare importantă politicului. În acest context, filmele americane de Oscar aduse în afara competiţiei - Syriana, Capote şi The New World - n-au avut decît menirea să aducă glanz unui festival care are, altfel, locul lui. De necrezut este faptul că Robert Altman, prezent în Competiţia Oficială cu un film încîntător, A Prairie Home Companion, n-a luat decît un obscur premiu acordat de un juriu independent. Probabil că s-a considerat că, dacă Altman ia, în martie, Oscarul pentru întreaga carieră, să nu mai fie premiat şi la Berlin.
Sidney Lumet, prezent şi el în competiţie, n-a făcut decît să-şi aducă şi el contribuţia la lustrul hollywoodian al ediţiei. Ce concluzie să tragem? Putem spune că Berlinala trece, filmele rămîn. Adică filmele bune.