Despre amprente locale în cinematograful european

Ca în toate artele, în cinema se poate stabili un raport direct între psihologia unui grup etno-social şi filmele pe care el le produce. Desigur că raportul nu e aplicabil întregii producţii, dar există, în mare, câteva aspecte uşor identificabile. Ele ţin atât de structură - caracteristicile psihologice ale populaţiei de pe o anumită zonă geografică-, dar şi de conjunctură - procesele şi mutaţiile socio-economice care au loc într-o anumită zonă geografică într-un anumit moment.

Cu forţările de rigoare, există diferenţe notabile între cinematografiile din Sudul Europei şi cele din Nord să zicem, sau între cele din Est şi cele din Vest. Comedia în stil italian are trăsăturile ei specifice şi uşor identificabile (logoreea personajelor, gesturile ample, agitaţia permanentă de pe ecran, o uşoară tuşă melodramatică), pe când cea franceză e mult mai intelectualistă (dialoguri rafinat-spirituale, subiecte centrate pe problemele de cuplu); cea nordică e lipsită, de cele mai multe ori, de sare şi piper; iar cea spaniolă are o tuşă melodramatică foarte puternică, îmbibată cu multă ironie, chiar cinism pe alocuri (filmele lui Almodóvar, ale lui Bigas-Luna sau ale lui Alex de la Iglesia).

Observăm, bunăoară, că Dogma lui Lars Von Trier a prins mai ales în ţările nordice. Şi că tot aici, în Nord, se experimentează cel mai mult la nivelul imaginii (danezul Christoffer Boe e doar unul din cei ce acordă foarte mare atenţie imaginii, granulată şi cu o cromatică impecabilă).

Mutările sociale determinate de crizele economice (închiderea mai multor mine din nordul Angliei şi sudul Scoţiei) din perioada Doamnei de Fier au dat naştere unui anumit tip de cinematograf, ai cărui străluciţi reprezentanţi au fost, pe de o parte, Ken Loach, cu filmul său social, şi, pe de altă parte (apăruţi ceva mai târziu, dar ca rezultat direct al mutaţiilor respective), Danny Boyle, în special cu Trainspotting (1996), şi Guy Ritchie, în special cu Lock, Stock and Two Smoking Barrels (1998), continuat până în zilele noastre şi aplicat şi filmelor cu gangsteri, şi celor de factură socială. Boyle-Ritchie au impus un stil greu de transpus într-o altă cinematografie, căci e natural, neprefăcut atunci când e caracterizat de anumite elemente de limbaj, o anume gestică şi anumite trăsături psihologice - toate specifice exact acelei zone (nordul Angliei şi sudul Scoţiei - de la Liverpool-Manchester, până la Glasgow-Edinburgh; eventual nordului Irlandei, cu mediile lui sociale defavorizate). Desprinse din context şi mutate în alte ţări, ele riscă să cadă în fals, în artificial şi să-şi piardă orice forţă (chiar dacă acţiunea lui Lock, Stock... se petrece la Londra, tipologia personajelor ţine de acea zonă geografică de care vorbeam mai sus).

La fel, cinematografiile est-europene sunt caracterizate de o revenire puternică a subiectelor sociale după 1989 şi de un neo-neorealism ce decurge în mod direct din schimbările ce au loc în ultimii 15 ani. Limbajul direct, agresiv, ca reacţie la cenzura comunistă, a ajuns omniprezent în filmul social est-european.

Balcanii au şi ei o tuşă proprie, dată de o îmbinare de realism social şi elemente fantastice, cu un ritm alert şi introducerea de nenumărate scene cu rol poetic, fără un raport direct cu naraţiunea. O anumită isterie le caracterizează - Emir Kusturica a impus comedia de acest tip, iar cei care se inspiră din stilul lui sunt numeroşi.

E cu totul special cinematograful belgian. Deşi e greu să observi trăsături comune între perioade şi între cele două zone etno-lingvistice (flamandă şi valonă), e imposibil să nu remarci tendinţa spre straniu a regizorilor belgieni - fie în fond (la nivelul poveştii, al naraţiunii), fie în formă. E una din cele mai aparte cinematografii europene.

Stilistic, noţiunea de "cinematograf european" e un nonsens pentru că diferenţele între diversele regiuni sunt foarte mari. Sintagma se aplică mai ales la nivel economic, în opoziţie cu cinematograful dominator hollywoodian. Sau poate că, în viitor, odată cu consolidarea unei Europe unite, noţiunea de "cinematograf european" va însemna ceva d.p.d.v. stilistic. Ar fi bine să însemne însă cel mult suma cinematografiilor locale, nicidecum uniformizarea acestora într-una singură.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.