Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Travestiuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sus Dada, jos Arta! - Travestiuri


Adrian Ţion

februarie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Impactul evocărilor scandaloase sau numai pitoreşti a ajuns un profitabil etalon în sfera succesului. Nu de azi de ieri, ci dintotdeauna. Reţeta e simplă. Iei câteva personaje istorice, implicate în ditamai revoluţii (culturale sau sociale) care au bulversat lumea, le amesteci într-o realitate virtuală - tot sunt la modă jocurile virtuale - şi succesul e ca asigurat. De această metodă se serveşte eficient şi Tom Stoppard în scrierea Travestiurilor sale. Poate că succesul său occidental chiar de aici vine. Pentru publicul mediu instruit e reconfortant şi cu un oarecare folos în vederea umplerii lacunelor să asiste la spectacolul lumii tras în felii picante, demitizante, dacă se poate până la grotesc şi parodic. Urmează hăhăitul cathartic.



Pentru motivarea flash-back-ului scenic, dramaturgul englez născut în Cehoslovacia apelează la un personaj intermediar, Henry Carr, un fel de mecena obscur, a cărui viaţă s-a intersectat, pe vremea când era funcţionar la Consulatul englez din Zürich, cu cea a lui Joyce. De trena revoluţionarului romanului modern îi leagă şi pe Tristan Tzara şi Lenin, fireşte, fiecare cu revoluţia sa. În final, se pare că acest Henry Carr cu ţinută de aristocrat a ajuns prin tribunale cu Joyce, dar declicul spre revendicarea în imaginar a unor realităţi ratate s-a produs. Dramaturgul se oferă să i le recupereze pe scenă, sub forma unor travestiuri magice, dacă nu se mai poate altfel. Fantomele tinereţii prind viaţă. Zürich-ul acelor ani de război - 1916, 1917, 1918 - e oraşul care a găzduit mişcarea literar-artistică Dada de la celebrul Cabaret Voltaire şi l-a protejat pe Lenin, care studia în biblioteca sa. Ani de mari convulsii / confuzii ideologice şi sociale. Bântuit de imaginea celor trei novatori (în roman, poezie şi politică), Henry Carr, de pe poziţia actorului care mai cochetează cu arta, se lansează în lungi şi aprinse dispute cu Joyce şi Tzara pentru a apăra onorabilitatea artei terfelite de aceşti reformatori îndârjiţi. Uneori, personajul-narator trece pe seama reconsiderărilor târzii valabilitatea răzvrătirilor şi gesturilor de sfidare a convenţiilor burgheze ale epocii.

Poate că montarea piesei la noi are şi o justificare sentimental-didacticistă legată de persoana românului Tristan Tzara, născut la Moineşti, devenit personaj central al actului contestatar din Zürich, alături de Marcel Duchamp (doar amintit) şi de Marcel Iancu (nici măcar amintit).



Spectacolul clujean îşi extrage seva argumentaţiei scenice din distribuţia aleatorie a secvenţelor cu rol de paradigme halucinante ale rememorării. Mona Chirilă, cu apetenţa-i cunoscută pentru construirea unor simboluri vizuale pregnante, nu încarcă excesiv paleta cromatică, dând posibilitate fluxului de idei să respire neobstrucţionat până la apogeul contradicţiilor finale. O anume picturalitate subiacentă se exercită însă insinuant în direcţia unui exhibiţionism cu valenţe groteşti. Marea curvă tolănită în patul plăcerilor purtat dintr-o parte în alta a scenei, sugestia de sodomizare ca punct culminant al încălcării tuturor tabuurilor, din nou patul înconjurat de soldaţi (doar e revoluţie, război) păşind cu încetinitorul trimit spre Max Ernst (alt contestatar al artei burgheze atras, mai apoi, de suprarealism) care, în gravura alegorică La fiecare răscoală sângeroasă ea înfloreşte plină de graţie şi adevăr denunţă, vizionar, inutilitatea răzvrătirilor de orice fel. Şi aşa peste rebeliunile justiţiare se aşează corupţia, peste insurgenţa artistică extremă se aşează revenirea docilă la canoane. Ce reţine istoria? Vehemenţa invectivelor proferate împotriva unei arte burgheze. Alte glisări spre iconic au în vedere reconstituirea atmosferei epocii. Pe un ecran apar afişe propagandistice sovietice. Scopul lor se divide între evocare şi demolare. Fotografii cu literaţii de la Zürich, moda dirijabilelor, Internaţionala pe ruseşte în difuzor, steaguri, muncitori, pe de o parte şi caricaturizarea simbolurilor comuniste, în loc de secere şi ciocan marca Ford sau Coca-Cola pe steag, pe de altă parte. Isteria denigratoare lansează verdicte rostite în cor: "Arta: căcat. Artistul: căcat." Doar rafinamentul reflexiv al lui Carr face trimiterea spre statutul de excepţie al artistului: "un pui de curvă norocos".



După rolul-maraton din Omul cu valize întins de la Turda la Cluj, vocaţia de veritabil alergător de cursă lungă devine tot mai evidentă pentru Cornel Răileanu. El e aproape tot timpul pe scenă în cele două ore şi jumătate de spectacol, ceea ce nu e la îndemâna oricui. Interpretarea şi fizicul său acoperă în întregime cerinţele personajului, după cum şi l-a dorit creatorul său: "apare atât ca un om ponosit şi foarte în vârstă, cât şi ca un tânăr extrem de elegant". Dragoş Pop în Tristan Tzara urcă o treaptă importantă spre maturizarea sa artistică, izbutind să fie credibil in majoritatea scenelor. Ionuţ Caras evidenţiază mai ales trăsăturile ce ţin de intransigenţa caracterului ambiţios, umoristic eşalonate, ale irlandezului Joyce. Abţinându-se de la îngroşări caricaturale exprese, Ovidiu Crişan realizează un Lenin uşor molâu. Pentru atare adjectiv riscam puşcăria înainte vreme. Dar pentru că e cu frica în sân şi nu în faţa mulţimilor, marele revoluţionar e chiar simpatic. Printre atâtea personalităţi accentuate, Ramona Dumitrean imprimă destulă combativitate personajului Gwendolen pentru a se menţine în ton cu moda. Argumentele feminităţii şi senzualităţii personajului Cecily sunt cu graţie puse în evidenţă de Angelica Nicoară. Corectă, dar nu tocmai rigidă e Maria Seleş în Nadia, soţia lui Lenin. Maria Munteanu cu căruciorul ei parcă vine din alt spectacol al Naţionalului clujean, după cum obsesiile cazone ale Monăi Chirilă sunt ubu-ist reiterate prin cei câţiva soldaţi împleticiţi ce se intersectează şi împletesc destinele eroilor.

Piesa lui Tom Stoppard subliniază faptul că a fost o vreme când se striga, fără efecte sociale şi politice dezastruoase: Sus Dada, jos Arta! Libertatea de expresie nu jignea pe nimeni într-atât încât să se ajungă la devastarea unor ambasade sau consulate (că tot lucra Carr la un consulat). Acum se strigă: Sus Coca (nu neapărat Cola), jos Caricatura! Cu consecinţe ce i-au determinat pe mulţi să fie precauţi în exprimarea ideilor. Aşa arată o deschidere care închide, vorba lui Noica.



 Toate articolele despre Travestiuri


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Adrian Ţion


Alte articole

 Galerie foto - Travestiuri, Nicu Cherciu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer