O scrisoare pierdută la TNB - un Caragiale în afara timpului

Bună parte din actuala stagiune şi din cea trecută, n-am avut onoarea de a fi invitată la premierele Teatrului Naţional din Bucureşti. N-a fost o acţiune îndreptată doar împotrivă-mi. În aceeaşi situaţie sunt mulţi critici serioşi, dintre aceia care nu sunt dispuşi a deveni cîntăreţi de curte. Probabil, direcţiunea teatrului (compusă din mulţi, foarte mulţi directori) consideră că nu are nevoie de comentariu critic. Cînd cineva îndrăzneşte să crîcnească în front trebuie pedepsit prin ignorare şi chiar prin represalii sau expus spre demascare, cum s-a întîmplat cu o cronică analitică şi aplicată ce a stat în avizierul teatrului, luni în şir, înconjurată cu un chenar roşu spre atenţionare generală. Nu ştiu ce încearcă această direcţiune, dar războiul său este atît de ridicol că trebuie arătat doar cu degetul, gestul fiind din arsenalul celor needucaţi, deci potrivindu-i-se mănuşă. În vreme ce opulentul Teatru Naţional din Bucureşti se fereşte de evaluare, toate teatrele din ţară (minus Piteşti şi Turda) nu ştiu cum să adune mijloacele materiale necesare pentru deplasarea criticilor la vizionări, care altfel n-au cum să vadă spectacolele din ţară. Şi toată lumea face sacrificii (teatre şi critici) pentru ca mişcarea noastră teatrală să fie constant evaluată şi permanent consemnată pentru acum şi mai tîrziu.

Aşadar, mi s-a făcut cinstea de a fi printre aleşii serii de premieră la O scrisoare pierdută, cea de-a patra montare din "Anul Caragiale", uşor prelungit. Doar Caragiale este peren şi-l putem monta şi sărbători constant!! Da, dar aici este problema esenţială: Caragiale nu este peren pentru că n-ar aparţine nici unui timp, ca Romeo şi Julieta, ci pentru că ne aparţine constant nouă în toate timpurile şi, probabil, pentru toate timpurile. El vorbeşte despre noi, iar în zilele pe care le trăim pare mai actual ca oricînd. Ce ne-a oferit în schimb Teatrul Naţional, după luni şi luni de pritocire, schimbări de distribuţie ş.a.?

Un Caragiale, i-aş spune, aseptic. Parcă s-a făcut constant efortul ca satira clasei politice să dispară, ca nimic să nu aducă aminte de actualitatea noastră ori de pătrunzătoarea privire asupra realităţii româneşti pe care ne-a oferit-o, cu doar cîteva stagiuni în urmă, excepţionalul spectacol semnat de Alexandru Tocilescu.

Am văzut în Sala Mare a Teatrului Naţional o încercare de parodie la satira caragialiană. Spectacolul semnat de Grigore Gonţa nu vrea să ducă nicăieri. Singura idee pe care o urmăreşte cu consecvenţă este parodierea iubirii sincere şi pătimaşe, de telenovelă, dintre Tipătescu (excelent Mihai Călin - un fel de Armand Duval mai nevricos) şi Zoe (o Tania Popa serafică printre dulci suspine - bine oricum, pe linia propusă). În rest, rămîne strădania actorilor de a înţelege ce joacă. În declaraţiile sale de presă, regizorul ne prevenea că a dat libertate actorilor spre a se împlini în personaje. Au mai făcut-o mulţi meşteşugari abili de teatru înaintea lui, ca Sică Alexandrescu sau Mony Ghelerter. Numai că aceştia aveau grijă de armonia ansamblului, de coerenţa spectacolului. Interpreţii de pe scena Naţionalului merg fiecare într-altă direcţie. Posibilă, nu spun nu.

Dar ce legătură au cu partenerul de spectacol este mai greu de aflat. Şi doară mai toţi sunt tineri talentaţi sau profesionişti ce şi-au dovedit confirmarea de mult. Astfel se face că avem mai multe spectacole divergente într-unul singur. Decorul superb al Floricăi Mălureanu este potrivit şi rimează doar cu spectacolul Tipătescu-Zoe, ca şi muzica (cine oare, cine oare?), de altfel. Vlad Ivanov, excelent în rolul lui Caragiale din Momente la Union, îl caută acum disperat pe Trahanache. Eugen Cristea croieşte ceva, chiar mai mult decît ne aşteptam la evidenta lipsă de îndrumare regizorală, dar dacă n-ar fi pe lîngă el George Ivaşcu, în comentariu impecabil, cuplul Farfuridi-Brînzovenescu nici nu şi-ar mai avea locul în reprezentaţie. Claudiu Bleonţ, cu reală forţă de caratetizare (mult, mult mai nuanţat decît l-am văzut în ultimii ani), îşi joacă şi el, secondat de "dăscălime", spectacolul său numit "Caţavencu".

Şerban Ionescu este un admirabil maior britanic în rezervă, întors proaspăt din colonii şi nimerit între superiorii săi, numai că personajul său se numeşte Pristanda. Marius Rizea, în talentul căruia cred cu stăruinţă, încarcă, încarcă pînă la un "cetăţean turmentat" rostolindu-se prin scenă.

Creatoarei de modă Janine i-a reuşit costumul Ziţei din O noapte furtunoasă şi, aici, cel al Joiţicăi, pe diafan de prost gust - exact ce trebuia. Celelalte costume nu spun mare lucru şi n-au nici tenta de ironie din cel amintit. Ar mai fi parcă ceva la costumul lui Dandanache, interpretat de Dan Puric. Despre interpretarea acestuia prefer să nu-mi spun părerea deoarece actorul îi consideră pe critici, după cum s-a pronunţat public, cu un cuvînt prea urît pentru ca să mă străduiesc aici să-i analizez trecerea prin scenă sau să-i amintesc strădania comentatorilor de teatru întru impunerea sa ori premiile cu care aceştia i-au subliniat izbînzile. Deşi este în plină vigoare creatoare, îndrăznesc să cred, actorul trece printr-o criză morală, în cadrul căreia orgoliul constructiv s-a transformat în vanitate. Şi aceasta nu este un spectacol plăcut la vedere!

Atît despre aseptica scrisoare pierdută pe prima scenă a ţării.