Night Nursery face parte din secţiunea competiţională New Voices dedicată cineaştilor care încep să se impună prin lucrările lor pe scena documentarelor internaţionale. Şi chiar dacă după proiecţie rămân cu impresia că Sanou are mai multe de spus (poate chiar pe subiectul acestui prim lungmetraj), prezenţa sa într-o astfel de secţiune este pe deplin justificată.
Odile şi Fatima sunt două prostituate din Burkina Faso. Seara ele sunt nevoite să-şi lase (contra-cost) copiii la o femeie care să vegheze asupra lor până a doua zi când, cu mult înainte de răsărit, cele două mame vin să-i recupereze. E foarte emoţionantă scena dinspre finalul filmului, cu cele două femei adormite într-un taxi ruginit şi zăngănitor, una dintre ele cu sânul încă pe afară după ce şi-a alăptat unul dintre copii, şi aceştia din urmă, adormiţi şi ei pe bancheta din spate, alături de mamele lor. E o imagine tulburătoare, pe care noi o vedem doar o dată, Sanou însă urmărind mai multe nopţi la rând itinerarul obositor al femeilor subliniază că asta înseamnă cotidianul lor.
Cazul celor două prostituate nu este singular, iar casa la care ele îşi lasă copii aproape că s-a instituţionalizat ca un soi de creşă nocturnă. Ce-i şi mai trist decât ocupaţia lui Odile şi a lui Fatima este povestea acestor copii care sunt ai tuturor şi ai nimănui deopotrivă. În unele cazuri solidaritatea dintre femei trece pragul oricărei instituţii sau taxe. Aflăm, dintr-un fir narativ adiacent celui principal, de o prostituată care şi-a lăsat copilul la îngrijitoare mai mult de un an. Pe Charlotte femeile îngrijitoare nu au alungat-o, iar până la întoarcerea prostituatei, ele au avut grijă de fată ca de propriul lor copil.
Documentarul lui Sanou nu e formal prea dichisit, ori, în sens opus, prea crispat de o investigaţie intruzivă în viaţa prostituatelor. Sanou nu se grăbeşte nici să le judece pe Odile şi pe Fatima, nici să obţină milă sau înduioşare de la spectator. Când se plimbă alături de prostituate pe aleea notorie Black urmărindu-le în încercarea lor de a găsi de lucru, cinemaul lui Sanou se apropie de un ciné-verité menit în primul rând să surprindă cât mai autentic provocările slujbei nocturne şi mai puţin să stoarcă fel de fel de reflecţii şi de suspinuri de la spectator. Iar noaptea mai e loc şi de alte lucruri decât de muncă. Sunt splendide momentele în care Sanou reuşeşte să se apropie de cele două femei care dansează împreună cu o trupă de cântăreţi de la un local din apropiere.
Probabil povestea prostituatelor este mult mai aproape de noi decât am crede. Poate cea mai bună secvenţă a documentarului lui Sanou este discuţia dintre Odile şi Sanou pe marginea dificultăţilor pe care le mai întâmpină la muncă - taximetrişti care încearcă să le abuzeze, bărbaţi care le oferă de băut peste măsură -, de parcă două angajate ar vorbi despre nemulţumirile cu privire la job-ul lor. Cinemaul observaţional al lui Sanou detabuizează astfel meseria de prostituată şi, prin urmare, iată că există loc de uman (şi de matern!) şi în negoţul cu propriul corp.