martie 2006
Simfonia fantastică
Ce e fantastic în ceea ce am văzut pe scena Operei la recenta premieră a companiei de balet este extraordinara îmbinare între clasic şi modern, între teatru şi dans pe care a obţinut-o Gigi Căciuleanu de la artiştii scenei bucureştene, cei pe care îi cunoaştem atât de bine în altfel de ipostaze.

Dacă Răzvan Mazilu şi extraordinara lui maleabilitate în direcţia teatralizării gestului coregrafic nu mai surprinde pe nimeni, descoperim în spectacolul Simfonia fantastică alte personalităţi secrete sau doar discrete, până acum, ale companiei de balet bucureştene.



Petruţa Almosnino, de exemplu, al cărei nume îl citim de mulţi ani pe rândul rezervat asistenţilor de regie sau coregrafie, se dovedeşte de această dată un preţios personaj ce joacă şi dansează în prologul Valsului, conturând cu inteligenţă profilul Maestrei de balet. De altfel, momentele de recitare care expandează durata de doar 40 de minute a Simfoniei fantastice de Berlioz au o densitate expresivă excepţional susţinută prin consonanţa cuvintelor limbii franceze, judicios alternată, relativ rar, cu limba română.

Am avut senzaţia că luminile au fost manevrate cu mai multă responsabilitate faţă de actul artistic decât de obicei, solicitările autorului spectacolului în ideea decupării cât mai clare a multiplelor planuri care se nasc pe scenă având ecouri evidente, care au conferit întregului spectacol spaţialitate, făcându-ne să uităm caracteristicile băi de lumină cu care suntem obişnuiţi în aceste contexte.

O senzaţie extrem de plăcută am avut descoperind că ansamblul de balet al Operei Naţionale din Bucureşti, atunci când este îndrumat cu fermitate şi când i se pune la dispoziţie o partitură care să mizeze mai mult pe datele expresive decât pe cele tehnice (unde limitele sunt, din păcate, explicabile), poate face minuni. Remarcabil tabloul Valsului sau cel al părţii lente, excepţional desenate vizual de Gigi Căciuleanu.



Un alt personaj pe care îl descoperim cu plăcere este tânăra balerină Bianca Fota, pe care n-o văzusem decât în roluri prea puţin importante până acum. Patima cu care joacă partitura vedetei sfâşiate de condiţia ei şi fascinate, în acelaşi timp, de seducţia propriei persoane, o fac pe Bianca Fota să devină partener cu drepturi egale cu Dan Puric - actorul-mim-dansator şi Răzvan Mazilu - balerinul-actor, a căror evoluţie fără fisură sub bagheta lui Gigi Căciuleanu conduce la apariţia unui spectacol de balet cum Opera Naţională din Bucureşti nu a avut de mulţi ani. Un spectacol ce va stârni cu siguranţă multe pasiuni.



P.S.: Dacă n-ar fi fost nenumăratele gafe ale orchestrei, am fi putut vorbi despre un eveniment complet. Este de neacceptat ca o orchestră profesionistă să cânte atât de neglijent şi chiar urât, în ultimă instanţă, fără pic de fineţe, ce să mai vorbim despre respectarea notelor scrise de Berlioz. Se pare că Gigi Căciuleanu şi-a consumat toată puterea de seducţie şi de mobilizare în faţa corpului de balet, orchestra rămânând, din păcate, în starea ei naturală.

Notă: Fotografiile au fost realizate de Mihaela Marin.
De: Hector Berlioz Regia: Gigi Căciuleanu (coregrafie) Cu: Bianca Fota, Răzvan Mazilu, Petruţa Almosnino, Dan Puric

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus