În debutul concertului de la sala Ateneului Român am ascultat Dansul slav nr. 1, în do major, Presto, Furiant de Antonin Dvořák, o lucrare ce face parte din primul ciclu de Dansuri slave op. 46, din 1878, care conține opt dansuri, având denumirile: Furiant, Dumka, Polka, Sousedska și Skoćná. Compozitorul a folosit aici modele ritmice caracteristice ale dansurilor populare cehe și morave, precum și ale țărilor vecine. Cu toate acestea, prin melodică, ele sunt creații complet originale. Primul dans, Furiant [1], este un dans popular ceh energic, o muzică frumoasă, plină de dinamism și voie bună (care are afinități cu muzica operei Mireasa vândută de Bedřich Smetana).
Filozoful german Oswald Spengler (1880-1936) spunea că "sufletele culturale sunt individual diferite. (...) Esențială e efectiva lor diversitate. (...) Se poate vedea cum sufletul spontan al unui popor se opune instinctiv introducerii unor componente străine" [2]. Ascultam cum acele accente expresive confereau muzicii o vivacitate unică. Splendid a fost realizat contrastul între registrele acut și grav, între compartimentul reunit al corzilor și instrumentele de suflat. Admiram punerea în valoare a timbrului flautului piccolo și al trianglului.
Maestrul Christian Badea impulsiona artiștii instrumentiști ai ansamblului simfonic, molipsindu-i de entuziasm, iar aplauzele furtunoase ale publicului au confirmat bucuria generată de interpretarea acestei miniaturi orchestrale.
În continuare am ascultat Concertul nr. 2, în la major, pentru pian și orchestră, S. 125 de Franz Liszt, solist Josu de Solaun [3], acompaniat de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Christian Badea.
Lucrarea a fost dedicat elevului său Hans von Bronsart, care a susținut prima reprezentație, sub conducerea lui Liszt, la Weimar, la 7 ianuarie 1857. Titlul original este Concert simfonic. Liszt a scris mai târziu și un aranjament al concertului pentru două piane (1859, S. 651). Există o legătură a acestui concert cu poemele simfonice Faust și Dante, atât ca stil, cât și ca structură.
Concertul nr. 2 în la major este scris într-o singură mișcare amplă împărțită în șase secțiuni, care sunt conectate prin transformări ale mai multor teme: 1. Adagio sostenuto assai; 2. Allegro agitato assai; 3. Allegro moderato; 4. Allegro deciso; 5. Marziale un poco meno allegro; 6. Allegro animato.
Adesea pianistul devine în acest al doilea concert al lui Liszt, un acompaniator al instrumentelor de suflat și al corzilor. Josu de Solaun a demonstrat însă, cum, datorită măiestriei, solistul poate deveni el însuși un veritabil aparat orchestral, etalând o multitudine de timbruri. Ascultam cum cameleonismul coloristic al pianului se mula după timbrul trombonilor când cânta cu ei, ori își adapta spectrul sonor după maniera emisiei corzilor. Fantastic acest pianist. Este captivant. Exprimă hotărâre și forță, atrocitate și imagine feerică, totul prin intermediul sensibilelor nuanțe de intensitate și îmbrăcând sunetul cu vibrații unice armonioase.
"Este treaba interpretului să ne arate cum o pauză generală poate conecta mai degrabă decât separa două macro-secțiuni, cum o tranziție poate transforma în mod misterios argumentul muzical (acea tensiune creată între conținut și formă - s.n.). Aceasta este o artă magică. Printr-un proces de neînțeles pentru intelect, se stabilește unitatea organică, astfel «forma deschisă» ajungând la concluziile ei în infinit" [4].
La începutul Concertului în la major, tema lirică principală apărea într-o intensitate scăzută, cântată de flaute, clarinete și fagoturi, iar apoi pianul solist intervenea, în prealabil explorând cu blândețe subiectul, iar mai apoi, preluând controlul. La un moment dat, cornul cânta o scurtă melodie italienească. Cadența pianistică scurtă aducea un contrast, față de lirismul anterior. Apoi fluxul melodic se întețea prin formule ritmice ascuțite, punctate. Totul conducea spre o creștere a tensiunii. Allegro agitato assai este un veritabil scherzo. De-a lungul concertului temele sunt amestecate în secvențe noi și neașteptate, cu diferitele lor metamorfoze, prezentând opoziții caleidoscopice. În Tempo del Andante ascultam acea frumoasă temă expusă de violoncel și acompaniată domol de pianul solist. O parte poetică, cântată cu subtilitate de Josu de Solaun. Apoi, în Allegro deciso - Marziale, un poco meno Allegro, pianul cânta cu acorduri clare și dure, însoțit de instrumentele de suflat de alamă. Atmosfera era una solemnă, triumfală. În lapidara secțiune de încheiere, Allegro animato - Stretto, se percepea ideea muzicală din debutul concertului, însă acum discursul devenea zgomotos, cinelele susțineau intens tensiunea, se puteau auzi chiar semnale de luptă, anunțând un final victorios. Fascinant acest pianist spaniol Josu de Solaun, atât de complex și solid clădit tehnic și expresiv muzical.
După aplauze puternice și rechemări la rampă, Jose Solaun a oferit la bis Preludiul «Ondine», L. 131/8 (123/8) de Claude Debussy. Povestea lui Friedrich La Motte Fouqué se referă la o nimfă de apă ale cărei puteri se dovedesc letale pentru muritorul care își trădează dragostea. În această piesă muzicală impresionistă dispoziția eterică inițială devine la scurt timp, după debutul ei, jucăușă și capricioasă, amestecând elemente întunecate cu elemente ludice și dezvoltând treptat o oarecare tensiune, fără a renunța nicicând complet la aspectul său eteric.
Ropote de aplauze și multiple ovații au răsplătit interpretarea delicată a acestei miniaturi muzicale.
În a doua parte a serii muzicale de la sala Ateneului Român publicul a ascultat Simfonia nr. 9, în mi minor, op. 95, «Din Lumea Nouă» de Antonin Dvořák - una dintre cele mai populare dintre simfoniile din toate timpurile - în interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Christian Badea. Simfonia a fost comandată de Filarmonica din New York, fiind compusă în anul 1893 și având premiera de asemenea la New York, în data de 16 decembrie 1893. Lucrarea cuprinde patru părți: 1. Adagio. Allegro molto; 2. Largo; 3. Scherzo. Molto vivace; 4. Final. Allegro con fuoco. Dvořák a împrumutat ritmuri din muzica Boemiei natale, iar scara pentatonică, din surse afro-americane și native americane. A fost de asemenea, influențat de stilul și tehnicile (precum flashback-ul) folosite de compozitorii clasici și romantici anteriori (Ludwig van Beethoven și Franz Schubert).
Câtă bucurie a resimțit auditoriul din sala Ateneului Român! De altfel, în pauza concertului, într-o convorbire cu noul Director general al Filarmonicii George Enescu din București, violoncelistul concertist și Profesorul universitar doctor Marin Cazacu, apreciam revenirea întregului ansamblu orchestral pe scenă, după cei doi ani de restrângere, cauzată de situația medicală, drept un început de normalitate și o speranță pentru întreaga viață muzicală. Echilibrul sonor dintre compartimentele orchestrei simfonice a fost resetat, alămurile (corni, trompete, tromboane, tubă), precum și percuția dezlănțuindu-se acum fără teama de a acoperi corzile. Totodată, calitatea timbrală a aparatului orchestral a căpătat o rafinare deosebită, mai ales datorită modelării stilistice solicitate de-a lungul repetițiilor și în timpul concertului, de către dirijorul Christian Badea. Maestrul știe și reușește să conducă cea ce se cheamă fluidul melodic al simfoniei - acel element singular care unește sunetele între ele, formând un întreg și care le conferă un anumit profil - totul cu o artă admirabilă. Ascultam în prima parte, Adagio. Allegro Molto, cele trei teme din Expoziția formei de sonata, atât de diferite ca expresie (prima - cu fraze enunțiative, a doua - amintind de o polka, iar a treia - similară cu spiritualul afro-american Swing Low, Sweet Chariot), cântate cu spontaneitate și inspirație de către artiștii Filarmonicii George Enescu. În partea a doua a Simfoniei, Largo, intervențiile cornului englez cu melopeea sa nostalgică au excelat.
Muzica Simfoniei nr. 9 de Antonin Dvořák (în special tema părții a doua) a fost folosită adesea în diferite moduri: coloană sonoră de film - Les Naufragés du Fol Espoir (Naufragiații speranței nebune), o producție din 2010 a Théâtre du Soleil (după o opera postumă a lui Jules Verne, En Magellanie); tema muzicală principală a filmului The Lord of the Rings: The Return of the King / Stăpânul Inelelor: Întoarcerea Regelui, regia Peter Jackson, 2003; filmul Cast Away / Singur pe lume (regia Robert Zemeckis, 2000), în spectacole de teatru (J'aura Voulu / Aș fi vrut, de Marc Lavoine, 2001; Le Nouveau Monde / Lumea Nouă de Yves Simon, 1976), precum și în numeroase jocuri video (EarthBound, Civilization4, Catherine).
A urmat partea a treia, Molto vivace, un scherzo în care ritmul agitat este întrerupt de Trio. Revine apoi tema inspirată de cântecul lui Henry Wadsworth Longfellow -The Song of Hiiaqtha. În partea a patra a Simfoniei nr. 9, Allegro con fuoco, după scurta introducere, cornii și trompetele inițiau tema principală, confruntându-se cu acordurile tăioase ale instrumentelor cu coarde. Apoi, se auzea o temă secundă la clarinet deasupra tremolo-urilor corzilor. În Dezvoltarea formei de sonată a finalului se reiterau teme din primele părți și fragmente din Scherzo. Înălțător și entuziasmant a răsunat Coda, unde era amplasată și zona culminantă, recapitulând ideile muzicale ale părților simfoniei.
Sunt de acord cu zicerea Muzica se face, nu se vorbește, dar după așa un concert frumos, parcă mai poți a-ți stăpâni exaltarea sufletească?!
NOTE
[1] Furiant este un dans boem rapid și înflăcărat cu măsuri alternând 2/4 și 3/4, cu accente care se schimbă frecvent. A fost utilizat și de compozitori precum: Bedřich Smetana (opera Mireasa vândută) și Johannes Brahms (Sextetul nr. 2).
[2] Hans Urs von Balthasar: Dezvoltarea ideii muzicale - eseu despre o sinteză a muzicii, Editura Galaxia Gutenberg, 2021, pag. 33 și 37.
[3] Pianistul și compozitorul spaniol-american Jose de Solaun s-a născut în 27 octombrie 1981 la Valencia. În Spania, până la vârsta de 17 ani, principalul său profesor a fost pianista mexicană Maria Teresa Naranjo Ochoa. Josu de Solaun este și absolvent al Școlii de Muzică din Manhattan, de unde deține o licență în muzică, un master, precum și un doctorat în arte muzicale. Profesorii săi principali au fost Nina Svetlanova și Horacio Gutiérrez. A studiat de asemenea, muzica de cameră cu violonistul Isidore Cohen. A câștigat importante premii la competiții precum. Concurs Internațional de Pian José Iturbi, ediția a XV-a, Valencia-Spania, Iowa International Piano Competition, ediția a VII-a, Sioux City, Iowa-SUA., 2013, Concurs de pian al Uniunii Europene, 2009, Praga/Ostrav-Republica Cehă, Young Concert Artists, New York, SUA, 2009 și Concursul Internațional George Enescu, București, România, 2014. Josu de Solaun a cântat alături de Orchestra Teatrului Mariinsky, Orchestra de cameră din Moscova, Orchestra Filarmonică din Fenice, Orchestra Filarmonicii George Enescu, Orchestra Simfonică Națională din Columbia, Orchestra de concert RTÉ, Orchestra Filarmonică Janáček, Orchestra Filarmonică din Mexico City. Orchestra Simfonică RTVE , Orchestra Filarmonicii de Stat din Moldova, Filarmonica Banatul din Timișoara, Orquesta Sinfónica de Galicia, Orquesta de Valencia, Sioux City Symphony Orchestra. A colaborat cu dirijori precum: Christian Badea, Justus Frantz, Rumon Gamba, Gheorghe Costin, JoAnn Falletta, Constantine Orbelian, Ilarion Ionescu-Galați, Theodore Kuchar, Paul Daniel, Yaron Traub, Alexis Soriano, Miguel Ángel Gómez Martínez și Ramón Tebar. Între anii 2014 și 2018 Jose de Solaun a predat pianul ca profesor la Sam Houston State University. Jose de Solaun a realizat înregistrări la casele de discuri Naxos Records, Audite și IBS Classical.
wikipedia.org/Josu_de_Solaun_Soto
[4] Alfred Brendel: Liszt Misunderstood - Essay Excerpts
* wikipedia.org/Symphony_No._9_(Dvo%C5%99%C3%A1k)