Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Simfonia fantastică

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Simfonia fantastică - Un poem despre o prea zgomotoasă singurătate


Gina Şerbănescu

martie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Cerurile nu sunt umane şi umană nu este nici viaţa din mine, nici cea de sub mine, nici cea aflată în mine..."
Când am citit, cu ani în urmă, Prea zgomotoasa singurătate de Bohumil Hrabal, cuvintele de mai sus mi s-au întipărit în memorie, fără nici cea mai vagă urmă de efort, ca şi cum ar fi fost o lege, o axiomă fundamentală a unei lumi posibile. Întâlnirea cu această lume posibilă aşteptată s-a petrecut în martie 2006, cu ocazia spectacolului Simfonia fantastică, de la Opera Naţională Română din Bucureşti, în coregrafia lui Gigi Căciuleanu, care aşază o poveste al cărei autor este, în cadrul muzical creat de Berlioz.


(Răzvan Mazilu)

Se presupune că aceasta este o cronică, iar o cronică este, conform unor reguli clare, o abordare analitică a unei creaţii. Trebuie să precizăm de ce coregraful a optat pentru un anume limbaj de dans, trebuie să analizăm coerenţa cu care se îmbină elementele spectacolului, să ne exprimăm cât mai obiectiv cu putinţă cu privire la calitatea interpretărilor, iar acestea sunt doar câteva dintre elementele care dau unui articol statutul de cronică. Desigur, toate astea trebuie făcute, dar cum să fixăm în cadre critice un sentiment care strigă explicit că "cerurile nu sunt umane, umană nu este nici viaţa de deasupra mea..."?

Să definim pentru început forma de artă pentru care optează Gigi Căciuleanu. Fără îndoială, se află tot timpul la îndemână replica, originată etimologic, dar devenită clişeu, "a defini înseamnă a limita"...Nimic mai discutabil de atât. Dacă alegem să punem hotar (aceasta este una dintre principalele semnificaţii ale lui definio), vom încerca să trasăm un hotar în jurul esenţelor care se revelează în spectacol, fără pretenţia de a epuiza semnificaţiile, cu speranţa de a oferi o perspectivă cât mai îmbogăţitoare sub aspectul sensurilor transmise. Aşadar, revenind la forma de artă pentru care a optat coregraful, am putea să considerăm, conform unei idei larg răspândite, că avem de-a face cu un "teatru coregrafic". Printr-o racordare interioară cât mai onestă la ceea ce a încercat Gigi Căciuleanu să transmită, s-ar spune mai degrabă că este vorba de un poem.


(Răzvan Mazilu, imagine din repetiţie)

Tentaţia e mare să susţinem că este un poem coregrafic, dar atunci când un creator oferă o dimensiune poetică prin creaţia sa, cuvântul poem nu mai suportă lângă el nici o specificare. E vorba de un poem şi atât, adică de o creaţie marcată de ceea ce înţelege Friedrich Holderlin atunci când spune că "poetic locuieşte omul". Locuirea poetică reprezintă o modalitate de sălăşluire autentică, în care adevărul devine manifest. Înţelegem aici prin adevăr ceea ce se arată în chip autentic, iar cu acest gând ajungem la esenţa mesajului Simfoniei fantastice. Cuvintele cheie ale viziunii lui Gigi Căciuleanu ar putea fi: singurătate (şi vom vedea că avem de-a face cu o formă de singurătate implozivă), autenticitate (evident, în tensiune cu corelativul său inautenticitate), căutare.

Pentru a păstra măcar una din liniile generale ale unei cronici, trebuie să speculăm totuşi pe marginea opţiunii coregrafului pentru un anumit limbaj de dans. Spre deosebire de ceea ce se poate vedea în mod curent pe scena Operei Naţionale Române din Bucureşti, care are un repertoriu axat pe spectacole preponderent clasice, de factură academică, Simfonia fantastică aduce o viziune inedită, întrucât se optează pentru un discurs coregrafic susţinut în limbajul dansului contemporan. Trebuie totuşi precizat că termenul "dans contemporan" este cât de poate de vag şi, de multe ori, folosit inadecvat , atât de către cei care creează, cât şi de cei care receptează. Ar fi, poate, mai corect să spunem că Gigi Căciuleanu optează pentru un limbaj de dans abstractizat, pentru a contrapuncta romantismul suportului muzical. Opţiunea pentru acest limbaj are o funcţie de echilibru între mesajul muzical şi dramatismul poveştii.

Povestea, aşadar...Este limpede că nu trebuie povestit nimic despre ce se petrece pe scenă. Am hotărât că este vorba de un poem, iar poemele nu se povestesc, cel mult se încearcă precizarea unor sensuri. În acest caz, ni se prezintă un poem despre singurătatea unui personaj ce poate funcţiona ca exponent pentru orice individ creator. Un personaj (interpretat de Răzvan Mazilu) în smoking alb, care se întâlneşte cu ea, cu Iubita (interpretată de Bianca Fota)... Două personaje aparent distincte, două forme de însingurare, a cărei evidenţă este cu atât mai clară cu cât caracterul acut al singurătăţii se accentuează în cadrul duetelor.


(Răzvan Mazilu şi Bianca Fota)

Nu cred că este prea riscant la nivelul sensului dacă precizăm că este vorba de un singur personaj, care accede la propria recompunere, care se zbate în tensiunea dintre autenticitate şi inautenticitate. Prin autenticitate înţelegem situarea cât mai aproape de ceea ce un individ este realmente, adică un contact cu sine nebruiat de factori perturbatori, fie ei interiori sau exteriori. Inautenticitatea este pericolul înstrăinării de sine, iar factorii se pot afla în interior (de exemplu prin ratarea transcenderii sintezei dintre principiul feminin şi masculin, fapt evidenţiat prin tensiunea regăsirilor şi despărţirilor dintre cele două părţi ale personajului cu două trupuri, la care ne referim), sau în exterior, în resorturile unei lumi marcate de personaje puse în slujba imediatului, a închiderii de orizonturi, a cauzării unei indistincţii iremediabile în planul sinelui. Un astfel de personaj, animat de o voinţă de putere gregară este "domnul în gri", interpretat de Dan Puric.

Spuneam că singurătatea personajului interpretat de Răzvan Mazilu este implozivă. Culoarea albă în care este înveşmântat, reprezintă, de fapt, finalul de drum, starea la care trebuie să se ajungă, puritatea, care poate fi tot timpul reversul albului de spital al unei lumi atinse de o "boală de moarte". Itinerariul lăuntric al personajului este sinonim cu istoria unor acumulări prin care se încearcă integrarea principiului feminin instanţiat în scenă de iubita interpretată de Bianca Fota. Acumulările succesive, ecourile lumii amplificate sub forma unor sfâşieri sau căderi, conduc într-un final la o implozie care îl preschimbă pe el în "dirijorul" unei lumi gri, aşezată semnificativ între el şi ea, iubita îmbrăcată într-un strai simulând strălucirea solară.


(Răzvan Mazilu)

Singurătatea lui este "prea zgomotoasă", în sensul că ea este puternic arătată de fiecare element al regresiei amplificatoare din planul lăuntric al personajului, un alergător însingurat într-o lume devenită o închisoare, exact în accepţiunea precizată de Shakespeare în Hamlet (nu degeaba personajul Biancăi Fota dansează la începutul spectacolului pe cuvintele monologului ce marchează nebunia Ofeliei).

Un aspect remarcabil, ce se referă la unul din elementele ce asigură coerenţa spectacolului, este modalitatea foarte interesantă în care fluxul autenticitate-inautenticitate este clar punctat de jocul cromatic al costumelor care, în anumite momente, pot sugera că cei care compun cuplurile interpretate de membrii ansamblului Operei Naţionale reprezintă părţi lăuntrice de lume ale personajelor principale, ameninţări sau promisiuni întrupate.

Nu s-a vorbit deloc până acum de cel mai important instrument conceptual al spectacolului: oglinda. Unul dintre simbolurile cele mai exploatate în artele spectacolului, oglinda este în acest caz un element cheie cu efecte duale. Ea poate semnifica întâlnirea cu sine, dar şi adâncirea într-o imagine înşelătoare, regăsirea petrecută la limita înstrăinării, dar mai ales substitutul unui cer care îl striveşte pe cel aşezat pe un pământ ce şi-a pierdut statutul de temei.

Într-adevăr, din spectacol emană un sentiment copleşitor de lume strivită de o oglindă uriaşă, care îi ameninţă pe cei supuşi acestei striviri cu o confluenţă destabilizatoare cu propria lor imagine neîntregită, deformată, dar care oferă în acelaşi timp, discret, promisiunea unei întâlniri eliberatoare cu sine a celui care caută.

O analiză minuţioasă a spectacolului ar trebui să conţină consideraţii cu privire la interpretările protagoniştilor, la modul în care Răzvan Mazilu dansează pe muzică, pe versuri, dar şi pe tăceri, la modul în care singurătatea principială care marchează povestea este revelată de sentimentul de absenţă, pe care îl transmite starea scenică a Biancăi Fota. Nu ar trebui, de asemenea trecut cu vederea un aspect important, ce ţine în egală măsură atât de discursul coregrafic cât şi de interpretare: maniera în care ansamblul se reorganizează şi reacţionează în anumite momente în consonanţă sau în contrast cu mişcările soliştilor, ca şi cum lumea ar emana uneori din interiorul cuplului principal.


(Bianca Fota şi ansamblul Operei Române)

Au fost evidenţiate câteva dintre metaforele şi sensurile care ar putea fi generate de această viziune la Simfonia Fantastică. Odată ce am hotărât că avem de-a face cu un poem, semnificaţiile sunt inepuizabile, cu atât mai mult cu cât este un poem "scris" cu trupuri.

Sensul de bază al singurătăţii cu potenţial metafizic din acest spectacol ar putea fi găsit tot în Prea zgomotoasa singurătate a lui Hrabal. Ascultaţi aceste cuvinte şi priviţi cu atenţie finalul spectacolului:
"Îmi pot permite luxul de a fi părăsit, chiar dacă nu sunt părăsit niciodată, eu sunt doar singur, pentru ca laolaltă cu gândurile mele să pot trăi într-o singurătate populată de oameni, fiindcă eu sunt un îndărătnic iubitor al infinitului, al veşniciei, iar Infinitul, Veşnicia, iubesc probabil astfel de oameni cum sunt eu."


Notă: Fotografii realizate de Mihaela Marin.



 Toate articolele despre Simfonia fantastică


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Gina Şerbănescu


Alte articole

 Unul dintre cei mai apreciaţi balerini ai tinerei generaţii, Gigel Ungureanu debutează în Simfonia Fantastică, Comunicat de presă
 Fantasticul Răzvan - Simfonia fantastică, Oana Stoica
 Fantastica lui Gigi Căciuleanu, Oltea Şerban-Pârâu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer