Un sequel soft - Manderlay

Manderlay pare nu atît continuarea lui Dogville, cît versiunea aceluiaşi la preţ redus. Deşi începutul ne-o arată pe Grace deplasîndu-se, într-un convoi de maşini negre, pe harta albă a SUA (cea mai de efect chestie a filmului), odată ce ne apropiem de personaje ne dăm seama că sînt, şi nu sînt, aceleaşi... OK, apare din nou Lauren Bacall, dar personajul ei - Ma' Nuştiucum - dă colţul după cinci minute, aşa că nu e tocmai clar dacă e tot cea din Dogville (probabil că nu; dar dacă nu e, de ce apare tot Bacall în alt rol - doar pentru că Lars von Trier a arvunit-o pentru două filme, sau pentru întreaga trilogie? Să ne aşteptăm, deci, să reapară şi-n ultima parte, deşi a murit într-a doua??... Iar dacă e, totuşi, acelaşi personaj, de ce reapare pe altă plantaţie, de parcă s-ar fi teleportat, cu veterana Bacall cu tot, din "Dogville" în "Manderlay"!? Mister, mistere...).

În schimb, în rolul Tatălui-mafiot, Padre Padrone big-shot-gangster, nu mai apare James Caan, ci Willem Dafoe, ceea ce - scuzaţi - nu e chiar acelaşi lucru: nu pentru că Dafoe n-ar fi un actor, la o adică, mai bun decît Caan, ci pentru că acesta din urmă e, orişicît, C-a£-¥a-n - the "Caan", i. e. actorul din Naşul, get it?

În fine, chestia cea mai aiurea a filmului: Grace nu mai e Nicole K., ci - cum o cheamă, domne? - Bryce Dallas Howard. Mă rog, cu un nume ca ăsta putea juca şi în Dallas, sau crea costume pentru filmele lu' taică-su Ron, sau orice altceva în industria cinematografică - dar într-un film de Lars von Trier!?! Şi nu pentru că fătuca, săraca, nu s-ar descurca în rol - nu: se descurcă OK. Dar n-are "star power", n-are charismă, n-are coaie - că de glamour, nici nu poate fi vorba.

Ce vrea să zică Manderlay? Păi, în riguros aceleaşi (vorba lui Patapievici) decoruri, cu acelaşi narator din off (acelaşi John Hurt), aceleaşi trucuri, aceleaşi capitole + epilog şi acelaşi Bowie, "Young Americans", pe genericul final, cum s-a făcut de s-au emancipatără sclavii de pe o plantaţie (prin anii '20, ceea ce - istoric vorbind - e o gogomănie, da' mă rog, licenţă "poetică"), şi-atît de tare s-au emancipatără că, mării, se gîndiră, şi se socotiră, la apus de soare, că, la o adică, tot mai bine trăiau ca sclavi decît în libertate... "Atenţie, dinamită!", trebuia să scrie pe acest subiect. Doar că, nu'ş cum se face, da' dinamita asta face pleoşc: Manderlay e un film fără emoţie, fără mari răsturnări de situaţie, fără acel pumn în plex cu care ne-a obişnuit LvT la final - şi, cum spuneam, fără Nicole. (Şi pe bune dacă nu era marfă s-o vedem pe Nicole violată de un negru, dacă ne gîndim la ea & Lenny K...) Aşa, Dogville pare o amintire, ca şi cum Grace s-ar fi visat ca Nicole, într-un coşmar în care doar chestia asta era supercool, apoi s-ar fi trezit ca Bryce Dallas Howard... Sau ca şi cum Dancer in the dark nu s-ar fi chemat aşa, n-ar fi fost despre o oarbă care moare şi n-ar fi fost cu Björk şi muzica ei, ci s-ar fi chemat "Dancer in the Dusk", ar fi fost despre o fată cu ulcior care se duce la doctor şi ar fi fost cu Jewel şi muzica ei... Sau ca şi cum... Whatever.