36 Quai des Orfèvres / Poliţia judiciară

Corupţie, trădare, minciună. Ură, nerecunoştinţă, tristeţe. Falsuri, compromisuri. Bun venit în Poliţia Judiciară franceză! Participaţi împreună cu noi la mutilarea unor destine! Desfătaţi-vă cu rataţi care pozează în eroi şi cu bărbaţi de succes anulaţi de sistem. Cu un asemenea afiş, nu vinzi niciodată un film poliţist. Mai ales unul intitulat atît de banal şi de parizian 36 Quai des Orfèvres. Ce lipsă de imaginaţie! Nici Die Hard, nici Die Another Day. Nici măcar Ultimul cartuş. Nici robocopi, nici Nikite pricepute în arte marţiale, computere ori săruturi otrăvitoare. Unde sînt capetele în gură de altădată, bazucile şi milioanele de gloanţe trase la foc automat? Olivier Marchal s-a încăpăţînat totuşi să producă o asemenea peliculă. Fost poliţist, fost realizator de televiziune, monsieur Marchal a reuşit să arate că nu genul e minor, ci gena unora care cred că numărul de pumni şi de gloanţe ţin loc de subiect şi mesaj. Policier-ul nu-i o specie bastardă a filmului, ci doar una lăsată pe mîna meşteşugarilor calificaţi la locul de muncă. La Hollywood.

Cam la fel stă treaba şi prin literatură. Cînd a scris Clubul Dumas şi Tabloul flamand, Pérez-Reverte nu paria că va deveni cel mai bine vîndut scriitor hispanic, dar era conştient că va reaprinde gustul pentru romanul de aventuri. Alt gen minor, deloc pe gustul esteţilor care respiră numai introspecţii. Trebuie să deprindem iar gustul plăcerilor simple. Al alimentelor fără conservanţi şi al poveştilor spuse cu farmec. Asta încercau să ne spună Reverte şi Marchal. Şi sînt al naibii de convingători.

Poliţia judiciară, titlul românesc, nu este o capodoperă. Nici un moment revoluţionar în cinematografie. Este doar un film foarte bun, unde se suprapun planul realităţii curente cu proiecţia viitorului inevitabil. O istorie care te loveşte peste faţă cu forţa unui bătăuş din subsolurile înţesate cu infractori. Camera se mişcă repede, urmăreşte indiscret protagoniştii, luminile respiră în ritmul acţiunii, pe ecran plonjăm într-un univers dur, negru, indigest. Al injustiţiei, al suferinţei şi resemnării. Daniel Auteuil şi Gérard Depardieu au savoarea discretă a vinului vechi de Anjou. Secvenţe antologice în timpul cărora nu se rostesc decît maximum 10 cuvinte. Parfum de bărbat trecut de 50 de ani, altfel decît Irinel Columbeanu. Doi bărbaţi despărţiţi de iubirea pentru aceeaşi femeie şi de ambiţii profesionale. O istorie de cînd lumea. Ascensiune în carieră, dar cu ce preţ? Al tăcerii în faţa crimei? Al anihilării unei bande acoperind un killer?

Încă o notă bună: filmul se termină rău. Needucativ în sensul prozaic. Resentimentarul Denis Klein (Depardieu) reuşeşte să-l distrugă pe băftosul Leo Vrinks (Auteuil). Dar se alege praful de toate şi probabil singurul lucru rămas intact este plăcuţa cu numele străzii, 36 Quai des Orfèvres, furată cu metodă de doi poliţişti pentru a fi făcută cadou unui coleg care îşi sărbătorea retragerea. Pe care n-a mai apucat-o. Aşa cum nici Klein nu apucă să-şi savureze avansarea. Tonic şi optimist, nu?

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.