Acum vreo zece zile, am fost, într-o seară teatrală, martoră şi întrucîtva participantă la un incident absolut uluitor. Acţiunea s-a petrecut într-o săliţă de genul zis "studio" (extrem de utilă, dealtminteri, oricărui teatru), foarte mică şi, în seara cu pricina, foarte plină. Sau aproape foarte plină. Personajele care apăreau în spectacol - nu pe scenă, pentru că nu există o scenă - erau, din felurite motive, frămîntate (unele) şi dezabuzate (altele). Spre a comunica auditoriului această frămîntare şi / sau dezabuzare, regizorul, un tînăr nu de mult absolvent, îi pusese pe actorii interpreţi ai respectivelor personaje să fumeze, cum se zice, în draci. Cu cît erau mai frămîntate / dezabuzate, cu atît scoteau mai mult fum.
În faţa mea stăteau două doamne trecute de a doua tinereţe, din categoria "casnică avînd ceva instrucţie" (prezenţa lor în sală certifica, de altfel, această încadrare), dar şi din specia "mereu nemulţumită". Una dintre ele, cea (aparent) mai în vîrstă, părea să aibă, în plus, unele probleme de comportament, căci îşi comunica opiniile către însoţitoarea ei în şoapte foarte sonore. Toate aceste însuşiri se manifestau superlativ în momentele cînd în faţa noastră se fuma; atunci, doamna scotea bombăneli audibile pe o distanţă bunicică în jur. La al doilea sau al treilea episod de acest fel, mi s-au răsculat şi mie pornirile civilizatoare şi, după ce sîsîisem de cîteva ori inutil, am bătut-o pe umăr şi am rugat-o să tacă, deoarece îi deranjează pe ceilalţi spectatori şi chiar... dar n-am mai apucat să adaug "şi pe actori", pentru că doamna, răsucindu-şi capul spre mine, a zis cu voce aproape normală (ca intensitate): "Da' nu vedeţi, doamnă, în ce hal fumează?". Mi-am regretat pe loc intervenţia, mai ales că unii dintre vecini izbucniseră în hohote mai răsunătoare chiar decît glasul doamnei. Aceasta a stat (un pic mai) liniştită preţ de vreo trei minute, pentru ca, la apariţia unui personaj pufăind de zor dintr-un trabuc uriaş, să-şi dea drumul cu glas plin şi cu adresă directă către interpret (de fapt, era o interpretă): "Stinge imediat ţigara aia! Nu ştii că nu-i voie să fumezi la teatru?". Evident, s-a dezlănţuit vacarmul: unii rîdeau, alţii protestau, doamna începuse să strige etc.
Spectacolul s-a întrerupt şi tînărul actor din rolul principal (deşi, din cîte mi-aduc aminte, el nu fuma...) i-a cerut doamnei, politicos, dar imperios, să părăsească sala. Ceea ce ea a şi făcut, sculînd cîteva persoane, vociferînd, acuzînd ş.a.m.d. Cei rămaşi au salutat cu entuziasm aplombul interpretului şi au urmărit mai departe reprezentaţia chicotind şi şuşotind cînd se mai aprindea cîte-o ţigară, ba chiar comentînd între ei (destul de tare) incidentul pe care şi-l reaminteau cu fiecare dintre aceste ocazii. Şi ele erau, cum am spus, dese.
Evident, doamna în chestiune era (independent de vîrstă şi extracţia socială) uşor ţicnită şi clar prost-crescută. Era însă, totodată - şi anume, tocmai din cauza vîrstei -, o persoană care "apucase", neîndoielnic, vremurile cînd la teatru se mergea "în ţinută" şi cînd fie şi cel mai discret foşnet de staniol dezlipit grijuliu de pe ciocolată era amendat cu priviri severe de către vecinii de fotoliu. Pe de altă parte, mai mult ca sigur, nu se afla pentru prima oară la teatru în "epoca modernă". Or, aici se şi găseşte, după părerea mea, explicaţia scandalosului (la propriu şi la figurat) comportament al doamnei.
După cum ştie oricine frecventează sălile "alternative" - dar şi destule dintre cele "aşezate" -, specificul a numeroase spectacole actuale este "interactivitatea". Asta înseamnă că actorii (puşi, fireşte, de regizor, dar urmînd uneori şi impulsuri proprii) nu se mai mulţumesc să rămînă înăuntrul convenţiei stabilite de dramaturg, să-şi vadă de treaba lor şi să ne facă să credem că "sînt" personajele, ci se amestecă printre spectatori, le pun mîna pe umăr, li se uită în ochi (sau li se aşază în poală, în spectacolele de-a binelea neconvenţionale) şi, eventual, îi poftesc pe scenă - sau, mă rog, înăuntrul spaţiului de joc - pentru a "performa" împreună cu ei, actorii, pe post de eroi temporari. Faptul că, în cele din urmă, oamenii din public înţeleg că între oamenii din sală şi oamenii de pe scenă (ori, mă rog, din spaţiul de joc) nu există nici o diferenţă de statut "existenţial" şi nici o barieră (faimosul al patrulea perete - invizibil) şi că, prin urmare, ajung să se poarte la teatru ca acasă ori ca pe stradă nu ar trebui, de aceea, să mire pe nimeni. Şi, în aceeaşi logică inevitabilă, n-ar trebui nici să supere pe nimeni. În orice caz, nu pe artişti.
Dincolo însă de hazul moralizator pe care îl degajă această întîmplare, răsună aici, am impresia, ecoul mai grav al haosului din viaţa noastră cotidiană, în care - vedem şi auzim zi de zi - totul e posibil şi permis, în care nu mai există reguli, norme şi legi care să nu poată fi încălcate fără nici un fel de risc, în care totul se clatină, se dărîmă, se fărîmiţează, se volatilizează sub ochii nepăsători (dacă nu aprobatori) ai întregii comunităţi. Anormalii fiind, în aceste condiţii, cei cărora le pasă...
Dar, cum mi-a spus de curînd cineva, eu sînt depresivă şi văd totul în negru. Aşa încît îmi iau seama (ori mi-o dau) şi zic, optimist: la urma urmei, nu avea dreptate doamna? În instituţiile publice, fumatul e interzis.