Revista 22 / martie 2006
Două premiere pentru distribuţia de film din România au avut loc de curând: un film de Peter Greenaway şi unul de Otar Iosseliani. Nici unul din cei doi regizori nu au avut vreun alt film distribuit în sălile româneşti până acum (poate Iosseliani, în anii '60), deci apariţia lor pe ecrane (distribuitor Clorofilm) poate fi considerată un eveniment.

Riscul distribuitorului, în cazul lui The Pillow Book / Cartea de căpătâi (1996), de Peter Greenaway, e dublu: pentru că filmul e destul de vechi (10 ani) şi pentru că se adresează, în principiu, unui public restrâns. Nu are nici un rost să-l povestesc - cine nu e familiarizat cu universul lui Greenaway îl poate descoperi acum, iar satisfacţia va fi maximă. Cu atât mai mult, cu cât The Pillow Book e unul din cele mai bune filme ale regizorului - pictor la origine, iar jonglarea cu ecranele şi jocurile de imagine sunt absolut copleşitoare. Un film-bijuterie, care nu trebuie ratat cu nici un preţ.

Diametral opus faţă de sintagma "flamboaiant" e Lundi matin / Luni dimineaţa (2002), al regizorului georgian, naturalizat francez, Otar Iosseliani. Dar i se poate foarte bine atribui caracterizarea de "nebunesc", pentru că universul absurd (împănat din belşug cu umor sec) chiar asta e: nebunesc. Iosseliani e unul din cei mai importanţi regizori din fosta URSS - a trăit şi filmat în Georgia sovietică până prin anii '70. A turnat apoi în Italia, iar acum trăieşte în Franţa. Ceea ce e remarcabil e faptul că a purtat cu el propriul univers peste tot şi a păstrat acelaşi stil. Nici Lundi matin n-are rost să fie povestit - umorul transcende povestea şi se instalează în imagine - în decoruri, în personaje, în grimase, în reacţii... O retrospectivă Iosseliani a avut loc acum vreo 10 ani, dar acesta e primul film al regizorului distribuit în săli (cel puţin după foarte mult timp). Şi nu trebuie ratat!

O altă premieră (cel puţin la fel ca în cazul filmului lui Iosseliani - după foarte mulţi ani) e penultimul film al lui Jacques Rivette - Va savoir / Cine ştie?, cam lung, dar care te ţine, totuşi, timp de 2 ore şi jumătate. Jeanne Balibar - o actriţă franceză mai puţin cunoscută - face un rol foarte OK aici. Filmul fusese proiectat şi-n Sărbătoarea Filmului Francez în 2002, iar ultimul film al său - Histoire de Marie et Julien - a fost prezentat în toamna trecută, în cadrul Săptămânii Eurimages, la Bucureşti şi Cluj. Chiar dacă Va savoir e ceva mai vechi, distribuţia unei pelicule de Rivette în sălile româneşti e un eveniment şi o raritate.

Alte câteva filme ce n-ar trebui ratate au ieşit în cinematografe în ultimul timp. Unul din ele e Open Water / Teroare în larg (2003), de Chris Kentis. E un independent american cu buget foarte mic - genul de film extrem de eficient, care cu un minimum de mijloace reuşeşte să producă un maximum de efect. Totul rezidă în gradarea tensiunii. E vorba, pe scurt, de două personaje uitate în ocean în urma unui tur de scufundări într-un recif de corali. Riscul de a cădea în monotonie e foarte mare - imaginaţi-vă un film a cărui acţiune se petrece în proporţie de 90% în largul oceanului, cu un tip şi-o tipă în apă... Tocmai aici intră în joc priceperea regizorului, care face din film nu doar unul neplicticos, ci unul care te ţine cu respiraţia tăiată timp de 80 de minute. Excelent!

Tot independent, dar australian, e Somersault / Săritura (2004), regia Cate Shortland. E cronica unei căutări - căutare de sine şi căutarea iubirii, căutare de puţină afecţiune şi căldură. O tânără care pleacă de acasă şi merge într-un orăşel pierdut printre ferme şi care se tot îndrăgosteşte... Încearcă să construiască relaţii, să se ataşeze de oameni, dar de fiecare dată nimereşte într-un joc absurd de împrejurări (aproape kafkian) şi pierde tot. Filmul e remarcabil ca atmosferă - dezolantă, cu speranţa spulberată de fiecare dată când apare, cu o fată în căutare disperată de afecţiune din partea semenilor. Şi surprinzător de bine jucat de cei doi tineri din rolurile principale - Abbie Cornish şi Sam Worthington.

Un film "de actorie" e Les Sœurs fâchées / Eu şi sora mea (2003), de Alexandra Leclère. Asta graţie a două mari actriţe franceze - Isabelle Huppert şi Catherine Frot. Filmul e foarte bun prin cele două interpretări şi analiza relaţiilor dintre cele două surori. E acel gen de film aplecat pe analiza tipologiilor, lucru care-i reuşeşte foarte bine. În rest - o destul de pertinentă comedie de moravuri şi o satiră la dresa ipocriziei pariziene.

Broken Flowers / Flori frânte (2005) e marele premiat al juriului de anul trecut de la Cannes. E unul din cele mai bune filme ale lui Jim Jarmusch, ingenios şi original prin construcţia anti-policier pe care o propune. Dacă într-un film cu detectivi (sau poliţist) pistele se restrâng pe măsură ce acţiunea avansează, aici se întâmplă tocmai invers: posibilităţile sunt cu atât mai numeroase, cu cât investigaţia continuă, iar ipoteza suplimentară din final - la fel de perfect valabilă ca oricare dintre precedentele - e un fel de cireaşă de pe tort (sau colac de pe pupăză, cum vreţi s-o luaţi). Pe scurt, nu vorba despre vreun film cu detectivi propriu-zis, ci despre un bărbat bogat şi dezabuzat (excelent Bill Murray, încă şi mai perplex ca-n Lost in translation) care pleacă în căutarea unui presupus copil rezultat în urma uneia din multele implicaţii amoroase pe care le-a avut în trecut, copil care acum ar avea vreo 19 ani. Cu siguranţă unul din cele mai împlinite filme ale regizorului, cu aceeaşi lipsă de reacţii din partea personajelor, aceeaşi senzaţie de uşor absurd pe care o lasă în urmă şi cu care a făcut carieră. Acesta e al doilea film al lui Jarmusch distribuit în România (după Ghost Dog).

O ecranizare, dar nu ca oricare alta, e Oliver Twist (2005). Numele lui Roman Polanski spune tot şi cei care-i cunosc angoasele, cu origini în copilăria petrecută în ghetoul varşovian din al II-lea Război Mondial, ar trebui să înţeleagă totul din start. Căci Oliver Twist e genul de film (aşa cum sunt aproape toate filmele lui Polanski) foarte uşor psihanalizabil şi-n care-i recunoşti obsesiile dintotdeauna. Polanski găseşte în romanul lui Dickens un teren fertil pentru a-şi transpune traumele din copilărie, în personajul copilului persecutat, victimă a tot felul de întâmplări potrivnice. E exact genul de om care se-ntâmplă să fie întotdeauna în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, iar toate aceste coincidenţe nefaste se-ntorc împotrivă-i şi e acuzat de lucruri pe care nici măcar nu le-a gândit. Atmosfera e copleşitoare, amestecul de revoltă şi neputinţă sufocant. Un univers din care de-abia aştepţi să ieşi, un coşmar din care de-abia aştepţi să te trezeşti. Mâna de maestru a lui Polanski nu mai avea nevoie de prea mult efort pentru a reuşi un film de primă clasă.

O altă ecranizare e Pride & Prejudice / Mândrie şi prejudecată (2005), de Joe Wright. Destul de comună, dar eficientă, fără găselniţe spectaculoase, dar bine ţinută în mână - un film care se urmăreşte cu plăcere şi-n care tensiunea e bine gradată, astfel că nu ai senzaţia de prea lung. Fastuos ca decoruri şi costume. A fost nominalizat la 4 Oscaruri, printre care pentru cel mai bun rol feminin principal (Keira Knightley).

Cum la fel de impresionant vizual e The Brothers Grimm / Fraţii Grimm (2005), de Terry Gilliam. E (vag) inspirat din viaţa fraţilor povestitori, plin, evident, cu elemente din poveştile lor. De fapt, realul se îmbină cu fantasticul în stilul caracteristic al lui Gilliam, iar poveştile din minţile fraţilor Grimm coboară foarte firesc în viaţa de zi cu zi. Matt Damon, Heath Ledger şi Monica Bellucci în rolurile principale, aceasta din urmă adorabilă ca vrăjitoare.

Despre Brokeback Mountain (2005), regia Ang Lee, şi despre Good Night, and Good Luck / Noapte bună şi noroc. (2005), regia George Clooney, am mai scris după Festivalul de la Veneţia, unde primul obţinuse Leul de Aur, iar al doilea a obţinut alte câteva, printre care FIPRESCI şi pentru scenariu. Între timp, Brokeback Mountain a obţinut mai multe Globuri de Aur şi (din păcate doar) 3 Oscaruri (printre care pentru regie), după ce fusese nominalizat la 8 categorii! Un film de excepţie, care sparge un tabu, îndrăzneţ, provocator şi foarte sensibil în egală măsură. Pot fi văzute acum şi-n cinematografe - primul film al lui Ang Lee ieşit în sălile româneşti de cinema şi al doilea regizat de George Clooney. Ambele se vor regăsi, cu siguranţă, printre cele mai bune filme distribuite în România în anul în curs.

Pe de altă parte, Clooney a obţinut Oscarul pentru rolul din Syriana (2005), regia Stephen Gaghan, thriller oarecare plasat în lumea petrolului.

Munich / München (2005), de Steven Spielberg, a fost nominalizat şi el la 5 Oscaruri. Munich nu e în nici un caz un film prost - spune povestea asasinării arabilor care au pus la cale atentatele de la Olimpiada din 1972 împotriva echipei Israelului, de către Mossad. Are tensiune, e bine echilibrat, are meritul de a nu fi părtinitor, dar de la Spielberg ai fi aşteptat mai mult decât un thriller politic reuşit...

Dar cea mai mare dezamăgire la Oscaruri e probabil Walk the Line / Povestea lui Johnny Cash (2005), regia James Mangold, cu Joaquin Phoenix în rolul cântăreţului de country. Plicticos şi lung, fără absolut nimic care să-l individualizeze. Oscar pentru actriţă în rol principal (Reese Witherspoon), după ce a avut 5 nominalizări.

Pe de altă parte, merita Oscarul pentru rol principal Rachel Weisz (şi chiar l-a obţinut) pentru Tessa Quayle, din The Constant Gardener / Prietenie absolută, ieşit în sălile româneşti la sfârşitul anului trecut.

În mod sigur va fi printre cele mai bune ale anului 2006 De battre mon coeur s'est arrêté / Şi inima mi se opri în loc (2005), al unuia din cei mai speciali regizori francezi - Jacques Audiard. Filmul a obţinut 8 César-uri, printre care pentru film şi regie. Audiard se făcuse remarcat cu Sur mes lèvres, film de o inventivitate aparte, cu o Emmanuelle Devos excepţională în rolul unei surdo-mute (ea apare episodic şi-n filmul de faţă). Nu a făcut multe filme - 4 lung metraje până acum şi nu filmează prea des. De battre mon coeur s'est arrêté a fost catalogat drept unul din cele mai bune filme ale anului trecut de către critica din Franţa şi, pe lângă César-uri, a primit o mulţime de alte premii. N-a luat, din păcate, César-ul pe care l-ar fi meritat cel mai mult - pentru rolul lui Romain Duris. Un film care trebuie văzut neapărat!

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus