Studii: UNATC - Facultatea de teatru (Actorie) - Licență / UNATC - Master de Actorie
Participă la Gala HOP 2022, la secțiunea Individual cu momentul Catch me if you can din musicalul cu același nume.
Alberto Păduraru: Cine ești ca om / artist?
Vlad Nicolici: Ca artist, sunt un om care iubește puternic și prea mult, iar ca om, sunt tipul acela care poate face un drum de 10 ore cu mașina doar ca să stea câteva ore cu tine doar pentru că ai nevoie de el.
A.P.: Ce înseamnă pentru tine experiența HOP?
V.N.: HOP-ul, pentru mine, înseamnă dezvoltare; înseamnă conștientizarea limitelor și, poate, și depășirea lor; HOP-ul înseamnă performanță și profesionalism. HOP-ul este un prim pas spre performanță. Iar numele de "HOP" sunt sigur că a venit din bucuria pe care o simte cel care pornește pe drumul ăsta și țopăie precum Charlie Chaplin.
A.P.: Dacă viața ta ar fi un musical s-ar numi...
V.N.: Dacă viața mea ar fi un musical, s-ar numi exact Catch me if you can. Pe bune, chiar cred asta. De când am ales numele, am realizat cât de multe spune despre mine acest titlu. Oamenii care îmi rămân alături sunt cei care "aleargă cu aceeași viteză ca a mea", care mă inspiră și mă fac un om mai bun și care, la rândul lor, primesc de la mine ceea ce au nevoie.
A.P.: Iar rolul tău ar fi jucat de...? (nu ai voie să fii chiar tu.)
V.N.: Rolul meu din musicalul Catch me if you can, rolul zburătorului, al celui care aleargă și trebuie să fie prins din urmă de cei care vor să-l înțeleagă, ar fi jucat de Matt Damon, pentru că semănăm și, astfel, ar veni mult mai multă lume la spectacol.
A.P.: Dacă ar fi să-mi faci un playlist pentru cum te simți în momentul ăsta, primele trei piese ar fi...
V.N.: Man on fire - St. Earl Clair (spotify version); Colors - Black Pumas; Scream - Paolo Nutini
A.P.: Ce îți comanzi cel mai des în pauzele de la repetiții?
V.N.: Destul de rar îmi comand ceva în pauzele de la repetiții, pentru că mie îmi place să mănânc, și parcă nu îmi pot aloca suficient timp, așa cum îmi place, pentru că am multe gânduri și situații de rezolvat în scenă, etc.. Cel mult, îmi iau un sandwich. Da, uite, sandwich-uri îmi iau. Așa e. Aoleu... Și câteodată, atunci când am timp, fug să îmi cumpăr un covrig. M-ai prins.
A.P.: Există pauze de la repetiții? Dar de la teatru per se?
V.N.: Există pauze în timpul repetițiilor. Ceea ce e bine. "Pauze de la repetiții" sună ca și cum ele există pentru că vreau sau trebuie să fac și altceva pentru o perioadă. Lucru despre care nu cred că ar fi neapărat just, și nici realizabil. Prefer să stau 2-3 luni închis într-o sală, să lucrez încontinuu, să mă concentrez 100% pe ceea ce fac, iar după ce spectacolul a ieșit la public, da, atunci mă pot ocupa și de altele.
Profesorul meu de an, domnul Florin Zamfirescu, ne spunea că teatrul este un mod de a trăi. Am înțeles destul de repede ce înseamnă acest mod de a trăi. Plecam de la facultate și nu gândeam nimic; treceam prin procesul de creație a personajului ce mi-a fost dat să îl interpretez; ajungeam acasă și mâncam cu gândul la ce am de făcut; ieșeam în oraș cu prietenii și, din nimic, îmi venea rezolvarea unei scene sau completarea unui gând pe care l-am avut în scenă, dar pe care nu l-am dus la capăt... etc. Tot felul de gânduri. Și este atât de frumos atunci când îți vin rezolvări și idei după ce s-au încheiat repetițiile sau lucrul la vreun spectacol. Ah! Simt că sunt mai bun, mai deștept, chiar și mai frumos atunci când mi se întâmplă asta. Așa că, pauză de la teatru? Nu, nu cred în această pauză decât dacă renunți să îl mai slujești.
A.P.: Când ai zis ultima oară HOP (interjecție), în afară de contextul galei / premiilor? Poate fi și interjecția compusă HOP și-așa...
V.N.: De obicei, zic Hop! atunci când ridic o greutate sau când sar peste un obstacol. Hopurile sunt pretutindeni, se vor găsi mereu greutăți de ridicat, de dus în spate, sau obstacole de depășit. Hopurile vieții!
A.P.: HOP și (cum) așa?
V.N.: Hop și Țop așa!
A.P.: Lucru individual sau lucru în echipă?
V.N.: Părinții m-au dus de mic la tot felul de sporturi, iar prin experiențele trăite în cantonamente de karate, competiții, ori meciuri de baschet în campionatul liceelor, am simțit ce înseamnă munca de echipă și cum se simte o victorie, în vestiar, atunci când toată lumea trage în aceeași direcție.
Am facut liceul la "Ion Neculce", unde aveam o echipă de baschet super tare, dar pentru că nu intrai atât de ușor, iar dacă nu erai bun, ieșeai din echipă, noi, cei ajunși acolo, eram constant într-o competiție cu ceilalți. Și tocmai câștigasem dramatic, la ultimul coș, semifinala unui campionat între licee. Eram în vestiar, nebuni de bucurie. Și îmi amintesc cum, din acea bucurie, m-am oprit într-un gând foarte frumos: este o echipă foarte bună, dar dacă nu s-ar fi străduit fiecare din tot sufletul să fie cel mai bun din echipă, nu cred că ajungeam să câștigăm. Așadar, da, ador munca în echipă, dar la fel ca în sport, și în teatru trebuie să tragi ca să fii cel mai bun din echipă, unde, dacă toți trag în aceeași direcție, indiferent de partitură, efortul individual conduce la perfomanță colectivă.
A.P.: Dacă nu ai fi actor/actriță ai fi...
V.N.: Dacă nu aș fi actor, aș fi muzician, și invers, iar dacă nu aș fi nici una dintre ele, atunci aș fi vrut să studiez fizica, poate chiar și pe cea cuantică.
A.P.: Prima amintire cu teatrul?
V.N.: Prima amintire cu teatrul a fost pe la 5-7 ani, nu mai știu exact, când mătușa mea m-a dus la un spectacol de teatru de păpuși, reprezentat la Teatrul Ion Creangă, unde am văzut-o pe Scufița Roșie. Tot ce îmi amintesc de acolo este că mi s-a părut o treabă serioasă ce faceau oamenii aceia îmbrăcați în negru. Realizasem că sunt oameni în spatele păpușilor și eram eram fascinat de coregrafia lor.
A.P.: Un spectacol de teatru despre care poți spune că ți-a schimbat viața este...? (Și în ce fel.)
V.N.: Cred că am văzut spectacole ce mi-au schimbat percepția despre anumite aspecte ale vieții, atât profesional, cât și personal, dar nu cred că mi-au schimbat neapărat viața. Iar unul dintre ele este Oscar și Tanti Roz de la Teatrul Bulandra, regia Chris Simion, cu Oana Pellea și cu Marius Manole. La finalul acelui spectacol, nimeni nu a aplaudat. S-a făcut liniște. O liniște pe care au coborât îngerii. Tot ce am văzut în acele două ore nu m-a lăsat să respir. Simțeam cum fiecare intenție a actorilor trecea prin mine; simțeam că văd prin ochii regizorului și eram recunoscător pentru că mi-a permis să văd din această perspectivă, atât de sinceră și de profundă... La plecare, nimeni nu scotea niciun cuvânt. Am auzit doar un timid "... am pielea de găină...". Unii aveau lacrimi în ochi, alții stăteau cu capul în pământ, semn că mai au nevoie de timp ca să digere lucruri, alții pur și simplu și-au aprins o țigară și se uitau în gol. Deasupra tuturor plutea gândul: "Ah, ce spectacol extraordinar!" Am plecat spre casă. Pe jos. De la Romană la Gară. Pe la Victoriei mă opresc și îi dau voie acestui gând să mă cuprindă: "Îmi doresc să creez și eu acea liniște pe care au coborât îngerii". Iar din momentul acela am înțeles altfel teatrul.
A.P.: Un moment în care te-ai gândit cel mai serios să renunți la teatru?
V.N.: După absolvirea examenului de licență, am dat la masteratul de arta actorului și nu am intrat. Urma un an în care îmi propusesem să trec prin cât mai multe casting-uri, căpătând experiență în direcția aceasta. Însă, nu știu ce s-a întâmplat, cât de prost s-au aliniat astrele, că nu îmi ieșise nimic. Ba chiar eram scos din proiecte la care lucram deja. A fost greu, recunosc. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă. Iar atunci mi-am pus onest intrebarea dacă ăsta mi-e drumul în viață. Încercam să mă refugiez în muzică, în ceva ce îmi e comod, la îndemână. Și m-am oprit și din asta. Două săptămâni nu am făcut absolut nimic. Într-o dimineață, însă, m-am trezit cu o poftă incredibilă de scenă. Îmi era realmente dor să fiu acolo, pe scândură. Să creez. Să ofer și să primesc. În dimineața aceea, bubuiam de creativitate. Am început să compun, să citesc texte, să scriu... La finalul zilei am văzut că se face casting pentru musicalul We Will Rock You, în regia lui Răzvan Mazilu. Cinci luni mai târziu repetam la Sala Palatului, unde lucram cu o echipă de super-profesioniști și ne pregăteam pentru reprezentații cu 4.000 de spectatori. Am înțeles atunci că nu mai am cum să mă opresc, orice ar fi.
A.P.: Dacă nu e un joc atunci e...
V.N.: Dacă nu e joc, atunci e imposibil!
A.P.: Dacă nu e o competiție atunci e...
V.N.: Dacă nu e competiție, atunci e mult mai ușor, dar nu neapărat satisfăcător.
A.P.: Ceva ce ți-ai spune ție de acum 5 ani?
V.N.: "Ești exact acolo unde trebuie să fii!"
A.P.: Ceva ce ți-ai spune ție de peste 5 ani?
V.N.: "Sper că te-ai mutat și tu la casă și nu mai stai prin apartamente, că m-am săturat!"
A.P.: Actor total sau show total? Ce înseamnă show pentru tine? Ce înseamnă actor pentru tine?
V.N.: Dintre actorul total și show-ul total aleg... Show total! Un spectacol poate să cuprindă multe forme de expresie, să zicem că "pe toate". Cu riscul de a exagera, dar să spunem că acceptăm termenul, pentru că el se referă de fapt la spectatorul care a fost cuprins și de către emoția dansului, și de cea a cântecului, și de cea a interpretării actoricești, determinându-l să exclame la final: "A fost un show total!"
Sunt de părere că actorul de astăzi are nevoie de cât mai multe mijloace de expresie pentru a face diferența. Iar dacă reușești să îmbini actoria cu dansul și muzica, atunci ai un mare avantaj.
Cred, de altfel, că actorul poate exista și dacă nu este total. Sau este total, dar total în arta actorului. Da, într-adevăr, este era performerilor, iar musicalul ia amploare, însă poți pleca de la un spectacol precum Oscar și Tanti Roz, unde nu se cântă și nu se dansează, și să ai impresia că ai văzut un spectacol total, cu actori totali. Iar acest "tot" semnifică de fapt "tot ce avem noi nevoie să simțim".
"Show" vine din limba engleză și înseamnă "Spectacol". Pentru mine, spectacolul înseamnă sărbătoare; înseamnă că, după o perioadă în care am căutat, am înțeles, mi-am pus întrebări și m-am lăsat tulburat de ele, am muncit cu întreaga mea ființă, îmi permit acum, odată cu prima reprezentație, să mă dau în "Carusel", construit cu bucăți din suflet. Și este bucurie și recunoștință.
Concluzie: Show-ul, după părerea mea, este "Carusel", "Sărbătoare", "Bucurie", "Recunoștință".
Știi clipa în care mergi într-un parc de distracții și te uiți la cel mai mare carusel de acolo, unde lumea țipă, și te gândești: "Cât de nebun să fii să te dai în așa ceva?!". Ei bine, imaginează-ți că apare un alt nebun, construiește cu multă atenție un alt carusel, de 3 ori mai mare și mai spectaculos și, nerăbdător, începe să se dea singur în el, până când încep să vină și alți oameni, transformându-l în atracția principală a parcului de distracții. Ăsta e actorul.
A.P.: Ceva ce crezi / simți că ai inventat chiar tu este...
V.N.: Simt că m-am inventat pe mine, dar cum eu sunt și "altceva", simt că odată am inventat un cântec.