În această goană nebună după originalitate, nu lipsită de farmec totuși, se încadrează și spectacolul realizat de Sânziana Stoican la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești. Din Ploiești! Adică de la mama lui! Și rezultatul? Cu nimic sărit din rutina montărilor din ultimii ani. Adică inovații, inovații, inovații! Intrate firesc și normal pe vadul ieșirii din stereotipii arhicunoscute. Inovații cu orice risc, dar cu talent și subordonare conotațiilor textului. Dorința ieșirii vădite din clișeu e clișeul răzvrătirii împotriva clișeizării neproductive. În acest demers exclusivist există idei binevenite și unele mai puțin conforme cu ideatica textului. Sânziana Stoican abordează subiectul cu mult curaj, renunțând la un decor clasic, greoi, închipuind locuința cherestegiului, cu cabina lui Spiridon, ca în spectacolul Naționalului clujean, regizat recent de Dragoș Pop, sau cu alcovul Vetei etajat, ca în montarea lui Andrei Mihalache de la Teatrul de Nord din 2018. Nu avem odăi și scări. În spectacolul teatrului din Ploiești totul e redus pe orizontala scenei, Casa Tineretului din Brăila oferind un generos spațiu de joc, mai puțin trapa necesară camuflării la un moment dat. Un fel de câmp al liniștii se pare, inundat de hărmălaia stârnită de Jupân Dumitrache atins în onoarea lui de familist. Peste tot avem presărat rumeguș din belșug (asta s-a mai făcut), grinzi și bârne de lemn negeluit în poziții verticale sau oblice, scânduri susținute în scripeți (vreo șase), sfori și stâlpi. Curtea unui negustor adevărat de material lemnos. Scenografia aparține lui Valentin Varlan și light design-ul, important într-o noapte furtunoasă (a sentimentelor), e dirijat de Cristian Simon. Peste toată șandramaua trece, spre a antrena spiritele, muzica lui Ion Radu Burlan, desprinsă parcă din "lăutarii de mătase" ai lui Bogdan Simion, prezent la festival cu un concert chiar în seara nopții furtunoase. Programare binevenită!
Din rândul inovațiilor de recuzită semnalez narghileaua ca influență orientală, existentă și în scrierile lui Panait Istrati, venerat cum se cuvine pe plan local și masca din teatrul cu irozi transmisă de pe un cap pe altul. Dacă narghileaua se integrează spațiului și timpului respectiv, tentându-l când pe Nae Ipingescu, când pe Spiridon, masca devine un element superfluu, de comic forțat vârât pe gât. Inovațiile gestuale și verbale intră la fix în limbajul baroc promovat cu dezinvoltură de regie. Ademenirile temperamentalelor femeiuști, Veta și Zița, ușor vulgare prin dezgolirea umerilor și pulpelor, sunt motivate și ca interes de moment, conștiente de farmecele lor, și ca mediu social sordid în care ele își duc existența. Verbal, secționarea scenei citirii ziarului Vocea Patriotului Naționale de către Ipingescu și bălmăjeala monologului lui Rică Venturiano oferă delicii secvențiale de mare miză în spectacol.
Reputatul Andi Vasluianu desenează cu destulă discreție firea lui Dumitrache, cel gelos și răzbunător. E bun în rostire și gestică, se achită excelent de sarcinile încredințate, dar nu sclipește în comicării, luând prea în serios disperarea personajului și răutatea lui congenitală. Mai comic mi s-a părut Ioan Coman în Ipingescu. Târându-se cu greu după jupân Dumitrache, ținându-i isonul în toate de-a lungul unei nopți cu adevărat furtunoase, el devine ușor sursă de râs pentru public nu numai cu citirea împleticită a ziarului, și și în scena urmăririi "bagabontului". Cristian Popa pare destul de rezervat în postura unui amorez înflăcărat iar Andrei Radu în Spiridon e ușor marginalizat ca importanță în construcția intrigii. Nici faptul că își pune la un moment dat masca pe cap (nejustificat) nu-l face mai amuzant. Pe deplin amuzant însă, prin partitură și interpretare, este Ionuț Vișan în Rică Venturiano, "studinte în drept și publicist", un pion care încurcă ițele pe tabla de șah a nopții incandescente. Cele două parașute, căci sunt prezentate ca atare, Veta și Zița, primesc din partea interpretelor satirice înzestrări de mâțe în călduri, ce schelălăie în noaptea misterelor. Comic facil și degradant chiar și pentru două pițipoance cu pretenții, prezentate în desuuri chiar și la bărbăteasca confruntare cu arme și săbii din final. Florentina Năstase pune în evidență mai ales latura volitivă a Vetei, energiile ei izvorâte din pasiune și teamă, iar Teodora Sandu se lasă pur și simplu dusă de "ale tinereții valuri" într-un fel de transă amoroasă, naivă, necontrolată. Ioan Radu Burlan apare în Ghiță Târcădău, bețivanul care o amenință pe Veta și despre a cărui existență se face vorbire doar pentru a se sublinia starea degradantă în care a ajuns. Sugestii de furtișaguri din depozitul de cherestea al lui Dumitrache se fac vizual, la miez de noapte, cu complicitatea unor figuranți: Narcis Stoica, Constantin Ionescu, Dragoș Căldăraru, Lucian Ilinescu.
Dorința ieșirii din tipizări clasicizante, șablonarde este numai pe jumătate pusă în practică în spectacolul ploieștean. Cât despre pătrunderea specificității spiritului caragialian lăsăm publicul să se pronunțe.