Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Quiet American, The

EverGreene : povestea Americanului liniştit


Andrei Gorzo

Cuvântul, mai 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Scriitorul britanic Graham Greene a petrecut patru ierni (1951-1955) în Indochina colonială, în calitate de corespondent de război al revistelor Life şi Paris-Match. Indochina a avut asupra lui efectul unei "poţiuni magice", al unei "cupe de iubire, pe care am împărţit-o ulterior cu mulţi colons şi ofiţeri pensionari ai Legiunii Străine, ai căror ochi se aprind la auzul numelor de Saigon şi Hanoi".

Greene, căruia îi plăcea să citeze versul lui Browning, despre viaţa "on the dangerous edge of things", a fost fascinat de tot ce-a văzut acolo: "de fetele înalte, elegante, în pantaloni albi de mătase; de lumina de alpaca a înserării pe cîmpurile plate de orez, unde bivolii de apă se tîrau, înnămoliţi pînă la chişiţă, lenţi şi preistorici; de magazinele franţuzeşti de parfumuri din Rue Catina şi de tripourile chinezeşti din Cholon; şi mai presus de orice, de exaltarea aceea pe care o doză de pericol o aduce vizitatorului cu bilet de întoarcere: restaurantele dotate cu plase de sîrmă împotriva grenadelor, turnurile de control presărate pe drumurile deltei sudice, cu ciudatele lor mementouri de nesiguranţă: "Si vous êtes arrêtés ou attaqués en cours de route, prévenez le chef du premier poste important." Nu-i de mirare că s-a simţit ca acasă: Greene era în "Greeneland" – cum a fost botezat universul său psihologic şi moral, de către criticii literari.

Fiind vorba despre Greene, e inutil de precizat că atitudinea sa faţă de război a fost "ambivalentă". S-a împrietenit cu ofiţerul francez Leroy, care între două înfruntări cu comuniştii, citea de Tocqueville sau îşi plimba musafirii într-o barcă împodobită cu gramofoane şi dansatoare: "colonelul turna brandy pe gîtul fetelor, ca să pornească petrecerea, şi punea la gramofon tema muzicală din Al treilea om, în onoarea mea".

S-a aflat în tabăra franceză de la Dien Bien Phu în ianuarie 1954, înaintea marii înfrîngeri: "O scenă de rău augur îmi revine în minte. Ne serveam din vinul excelent al colonelului de Castries, la prînz în popotă, cînd deodată colonelul, care avea trăsăturile agitate, histrionice, ale unui fost actor, l-a auzit pe comandantul artileriei sale discutînd cu un alt ofiţer despre evacuarea postului francez din Na-San, în timpul ultimei campanii. De Castries a izbit cu pumnul în masă şi a urlat cu un fel de isterie shakespeariană: "Tăceţi din gură! Nu permit să se vorbească despre Na-San în această popotă. Na-San era un post defensiv. Ăsta e unul ofensiv." A urmat o tăcere stingheră, pînă cînd secundul lui De Castries m-a întrebat dacă, în trecere prin Paris, nu văzusem Christophe Colombe al lui Claudel. (Ofiţerul care pomenise de Na-San avea să se sinucidă în timpul asediului.)"

Un an mai târziu, Greene bea ceai cu preşedintele Ho Şi Min la Hanoi: un interviu memorabil, dar ceea ce pare într-adevăr să-l fi umplut de mîndrie este felul în care s-a pregătit pentru întîlnire: "Nu puteam să fac decît un singur lucru. M-am întors la prăvălia unui bătrîn droghist chinez din Rue des Voiles, pe care o vizitasem cu un an în urmă. Se spunea că proprietarul este "Cel Mai Fericit Om din Lume". Acolo am putut să fumez cîteva pipe de opiu, în timp ce piesele de mah-jong răsunau ca pietrişul pe o plajă. (...) Din cele patru ierni pe care le-am petrecut în Indochina, opiul mi-a lăsat cea mai fericită amintire, şi (...) a jucat un rol important în viaţa lui Fowler, personajul meu din Americanul liniştit."

Se pare că modelul pentru Alden Pyle, personajul titular din romanul lui Greene, a fost Edward G. Lansdale, veriga dintre CIA şi regimul post-colonial al lui Ngo Dinh Diem. Greene a fost cazat o noapte în aceeaşi cameră cu el şi i-a ascultat discursurile înflăcărate despre necesitatea găsirii şi susţinerii unei "a treia forţe" în Vietnam, mai presus de coloniştii francezi aflaţi pe ducă şi de comuniştii care puneau în pericol orice ideal democratic în Extremul Orient. Mai tîrziu, cînd această "a treia forţă" (reprezentată de "generalul" renegat Thé) s-a manifestat printr-o bombă explodată în centrul Saigonului, Greene a văzut în atentat mîna ideologului pasionat, bine intenţionat, de la "misiunea americană de ajutor economic". Cam toate acestea se regăsesc în romanul său.

Publicat în 1955, Americanul liniştit a devenit prompt centrul unei controverse. Compatriotul, colegul de generaţie, co-religionarul (catolic) şi prietenul lui Greene, scriitorul Evelyn Waugh, care îi elogiase romanele anterioare, nu i-a dedicat Americanului decît o notiţă în jurnalul său: o carte magistrală şi detestabilă. Pînă la sfîrşitul vieţii sale (în 1991), Greene a făcut tot ce-a putut ca să-şi menţină proaspătă reputaţia de anti-american, pecetluită prin acest roman. S-a lăudat cu deportarea sa din Puerto Rico (în 1954, cînd fusese declarat persona non grata pe teritoriu american, din cauza carierei sale de comunist – începută la vîrsta de 19 ani, "de dragul distracţiei", şi terminată patru săptămîni mai tîrziu, cînd probabil se plictisise sau uitase de plata cotizaţiei). Pe măsură ce-a îmbătrînit, a crescut şi preocuparea sa – undeva între satisfacţia unui farsor şi convingerea unui paranoic – în legătură cu dosarul voluminos pe care i-l dedicase FBI-ul, şi a fost foarte decepţionat cînd, în cele din urmă, a văzut dosarul respectiv – cîteva tăieturi din ziare ("The author of the book admits being an ex-Commy.") şi cam atît. La vîrsta de 80 de ani, în 1984, se încăpăţîna să declare că mai bine şi-ar sfîrşi zilele în Gulag, decît în California – o remarcă de un gust cel puţin îndoielnic, din partea cuiva care îşi petrecea bătrîneţea mai ales între Paris şi Capri.

Dar Greene-omul public, cu opiniile sale uneori regretabile, şi Greene-scriitorul sînt persoane diferite. Iar Americanul liniştit trăieşte şi prosperă la mult timp după ce scandalul iniţial s-a stins, nume ca Dien Bien Phu sau Thé au încetat să mai intereseze pe cineva, în afara unui cerc de istorici, iar comentariilor anti-americane ale lui Greene nu le-a mai rămas decît valoarea de curiozitate. Secretul cărţii este că nu-i deloc atît de anti-americană cum s-a spus. E una dintre meditaţiile lui Greene despre inocenţă şi despre răul pe care aceasta îl poate face, la fel de valabilă ca studiul său (din Miezul lucrurilor) despre mecanismul milei şi forţa ei corupătoare. Şi dacă, vorbind despre potenţialul malefic al inocenţei, el arată spre America anilor ’50 – cochetînd, încă neştiutoare, cu lunga şi vătămătoarea experienţă a Vietnamului –, Greene nu e mai puţin sever cu Franţa veterană, cu Anglia cea experimentată, sau cu el însuşi.

Protagonistul cărţii, cinicul jurnalist britanic Fowler, e un autoportret crud al lui Greene – un Greene deposedat de simţul vocaţiei şi de pofta de viaţă, pe care le avea în realitate. Acest observator între două vîrste, care îşi proclamă neutralitatea şi constată amar falimentul colonialismului, nu e atît de detaşat precum pare: şi-a păstrat colonia sa personală – pe fetişcana vietnameză cu care trăieşte şi pe care Pyle, americanul mult mai tînăr decît el, vrea să i-o ia. Fata aceea e ca o ţară disputată de două superputeri, neînţeleasă de nici una. În carte, escaladarea anti-americanismului e direct legată de evoluţia acestei rivalităţi amoroase, iar Fowler e un narator suficient de onest ca s-o recunoască: "Începui – aproape fără să-mi dau seama – să vorbesc de rău tot ce era american. Discutam mereu despre sărăcia literaturii americane, despre scandalurile politice din America, despre cinismul copiilor americani. Parcă mi-era răpită de o naţiune şi nu de un om. Nimic din ce-ar fi făcut America nu era bine. Cum auzeam de americani, cum mă dezlănţuiam şi începeam să-i plictisesc chiar şi pe prietenii mei francezi care, oricum, erau de ajuns de dispuşi să-mi împărtăşească antipatiile. Parcă fusesem trădat, dar nu poţi să fii trădat de un duşman" (sublinierea mea).

Adevărul e că între cei doi încolţeşte un fel de prietenie forţată, care contribuie la dramă prin senzaţia vagă – nu mai mult decît o adiere, din cînd în cînd – că Fowler îl priveşte uneori pe americanul tînăr, virgin, nesăbuit, idealist, romantic şi îl recunoaşte în această imagine pe tînărul Fowler – inocentul care purtase numele său şi pe care-l crezuse mort. Cînd se hotărăşte să ajute la eliminarea lui Pyle, care, în deplină inocenţă, devenise complice la un masacru, impulsul justiţiar al lui Fowler nu e tocmai pur. Se amestecă gelozia, invidia pentru tinereţea celuilalt şi bănuiala chinuitoare că Pyle i-ar fi, pînă la urmă, superior: Pyle greşeşte monstruos din motive nobile, dar cel puţin are nişte motive, în timp ce Fowler nu are nimic – nu-l interesează nici măcar propria viaţă, pe care americanul băgăcios insistă să i-o salveze. Lucrurile astea nu i le poate ierta. Nu poţi să pui eticheta de anti-americanism pe nişte sentimente atît de încîlcite şi de contradictorii, şi să te-aştepţi ca eticheta să se lipească. După trei sau patru lecturi, încă nu m-am dumirit dacă Americanul liniştit este un roman mare sau doar unul bun. Dar s-o luăm aşa: dacă un roman a fost trădat, castrat şi întors pe dos atît în studiourile hollywoodiene, cît şi pe scena moscovită, înseamnă că romanul acela trebuie să fi fost adevărat, tare şi incomod.

Ecranizarea lui Joseph L. Mankiewicz din 1958 este una dintre cele mai neruşinate trădări din istoria, încărcată de păcate, a raporturilor Hollywoodului cu literatura. (Mankiewicz a fost desemnat ca personaj negativ şi în cronicile carierei de scenarist hollywoodian a lui F. Scott Fitzgerald.) Iată ce s-a întîmplat: Michael Redgrave l-a interpretat pe Fowler; Audie Murphy (un erou al celui de-al doilea război mondial, cu o singură experienţă cinematografică notabilă: rolul principal din filmul lui John Huston, Semnul roşu al curajului), a fost ales să-l interpreteze pe Pyle, spre nemulţumirea celor mai patrioţi dintre jurnaliştii americani; multe secvenţe au fost filmate chiar în Saigon, de unul dintre cei mai mari operatori ai momentului, Robert Krasker, care mai vizitase "Greeneland" şi se întorsese cu un Oscar (pentru Al treilea om); scenariul lui Mankiewicz păstra o fidelitate aproape servilă faţă de roman, pînă în ultimul moment, cînd dezvăluia că Pyle fusese tot timpul un inocent (nu în sensul pervers al lui Greene, ci în sensul hollywoodian: un amestec de mieluşel de sacrificiu şi erou de western), iar Fowler fusese unealta comuniştilor, care îi manipulaseră gelozia cu minciunile lor!

Această răzbunare hollywoodiană (cumpără o carte care te enervează şi apoi dreseaz-o, pînă cînd se transformă într-un film docil) a avut un apărător formidabil, în persoana unui critic de cinema al cărui nume nu l-aţi ghici nici într-o mie de ani: Jean-Luc Godard. Oh, Jean-Luc, pe cine să mai credem? Pe tînărul combatant de la Cahiers du Cinéma, pentru care Americanul liniştit a fost cel mai bun film din 1958, sau pe bătrînul amar de acum, care bodogăne tot ce e american, în special hollywoodizarea istoriei? Pe nici unul, fireşte.

Romanul lui Greene a pătruns uşor prin Cortina de Fier, ajutat de criticii care îi subliniau "mesajul progresist", treceau binevoitori peste rătăcirile religioase ale autorului şi, în general, îl învăţau pe cititor ce concluzii să tragă. "Pentru prima dată în opera scriitorului este arătată o cale care ar putea duce spre rezolvarea conflictului dintre bine şi rău", a scris Radu Lupan. "Hotărîrea lui Fowler (...) de a ajuta la înlăturarea americanului Pyle, aparent cumsecade şi drept – în realitate iniţiatorul unei acţiuni criminale îndreptate împotriva poporului vietnamez – nu este determinată de adeziunea sa la lupta dreaptă dusă împotriva colonialiştilor, dar nu e mai puţin justificată moralmente." Bietul Fowler – un tip independent ca el, să fie sechestrat ideologic în felul acesta! (Exemplarul meu din versiunea românească a Americanului liniştit, din 1957, poartă ştampila vag sinistră a bibliotecii "Coop. Mest din oraşul Aiud": un tuşeu ironic în stilul lui Greene.)

Americanul liniştit a mai fost şi victima unei montări pe scenele sovietice, pe care Greene a fost invitat să o vadă. Se pare că persoanele însărcinate cu dramatizarea clarificaseră lucrurile atît de bine, încît Pyle devenise un agent imperialist negru în cerul gurii (care inocenţă?), iar autoflagelarea de tip catolic a lui Fowler devenise autocritică de tip comunist – "promit că n-o să mai fiu un colonialist decadent" etc. Nu ştiu dacă, în condiţiile astea, Fowler mai era lăsat să fumeze opiu. Ştiu doar că Greene s-a distrat copios.

Scriind despre filmul lui Mankiewicz, criticul american Andrew Sarris s-a referit la "halucinaţiile politice" ale lui Greene – o aluzie probabilă la idila romancierului cu opiul. Problema cu "halucinaţiile" este că unele dintre ele nu se lasă pînă nu devin realitate obiectivă şi atunci sînt rebotezate "profeţii". Asta s-a întîmplat cu Americanul liniştit: la zece ani după apariţia romanului, corespondenţii de război îl citau ca pe Sfînta Scriptură, în articolele lor despre Vietnam. La prima vedere, pare ciudat că, în toată perioada în care Vietnamul a fost marea obsesie a cineaştilor americani, nimeni nu a reuşit să ducă la bun sfîrşit proiectul unei noi ecranizări. Pe de altă parte, Vietnamul le-a adus cineaştilor atîtea alte subiecte – arsuri mai proaspete, mai grave, mai urgente; prin comparaţie, Americanul liniştit era un avertisment venit din preistorie, dintr-o epocă ale cărei fapte fuseseră acoperite de fapte mai noi. (Producătorii s-au temut, probabil, că o parte a publicului nici n-ar înţelege ce căutau francezii în Vietnam.)

Şi totuşi, e un avertisment extraordinar, care bate mult mai departe decît – să spunem – strigătele de furie ale lui Oliver Stone. Şi asta pentru că – după cum observa recent criticul de film Anthony Lane – în miezul poveştii se află "pornirea universală, fie ea nobilă sau cinică, de a-i impune schimbarea unui popor care nu se poate schimba, sau unui singur suflet". Aşa ceva nu se vindecă. De aceea, într-un context geopolitic mult mai calm, un nou proiect s-a pus pe roate, cu un scenariu de Robert Schenkkan şi Christopher Hampton, cu Michael Caine în rolul lui Fowler şi Brendan Fraser în rolul lui Pyle, evoluînd la Saigon, în regia lui Philllip Noyce şi în faţa aparatului mînuit de Christopher Doyle (operatorul lui Wong Kar-wai). Judecînd după interviuri, proiectul a fost pentru toată lumea a labor of love (trudă în numele iubirii) – în special pentru Hampton şi Caine, care mai trecuseră prin "Greeneland", cu ocazia unei ecranizări după Consulul onorific. Filmul trebuia să se lanseze la sfîrşitul lui 2001 şi toţi cei implicaţi se comportau de parcă ar fi avut deja în buzunar nominalizările la Oscar. Dar a venit 11/9.

Fireşte că filmul n-a mai fost lansat. Din motive lesne de înţeles, compania Miramax a decis că povestea lui Pyle este ultimul lucru de care are nevoie America transformată de tragedie. În următoarele luni, zvonurile s-au înmulţit pe internet. Oare filmul e aşa odios de anti-american? Oare va fi lansat în 2003? În 2004? Va mai fi lansat vreodată? Oare cineva se ocupă de el chiar în clipele acestea, tăindu-l, modificîndu-i finalul, repetînd istoria din 1958? În cele din urmă, directorul Miramax, Harvey Weinstein, a decis să se debaraseze de el: îi va da drumul fără publicitate pe 5 ianuarie 2003 – echivalentul calendaristic al triunghiului Bermudelor, unde filmele jenante dispar fără urmă. Michael Caine l-a convins să se răzgîndească – să-i dea lui filmul, ca să-l prezinte la festivalul din Toronto, "şi dacă e o porcărie, o să iau lopata şi o să te ajut să-l îngropi".

La Toronto, Americanul liniştit a fost un triumf. A fost lansat la New York pe 22 noiembrie, în timp util ca să se înscrie în competiţia pentru premiile Oscar. De partea lui n-a fost doar faptul că America de-acum s-a dovedit capabilă să se uite cu milă detaşată la America de-atunci – Pyle, cu teoriile şi certitudinile şi prospeţimea lui: ce ştia el? Dar mai este şi ideea aceea a lui Greene, aflată dincolo de orice idiosincrazii, mai profundă decît intuiţiile sale despre Vietnam, valabilă pentru ce s-a întîmplat în octombrie la Bali, valabilă şi pentru bombele care vor exploda peste o sută de ani: în formularea lui Anthony Lane, Greene a văzut că "paradisul unuia este infernul altuia şi unii oameni aduc iadul cu ei", acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Şi din păcate, această viziune nu avea nici o legătură cu pipele de opiu.




 Toate articolele despre Quiet American, The


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Veşti bune din Greenelanda - The Quiet American, Andrei Gorzo
 THE QUIET AMERICAN (UN AMERICAN LINIŞTIT), Distribuitor New Films International


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer