Zorro. Un eremita sul marciapiede a apărut în 2004. Monolog al scriitoarei și fostei actrițe italiene Margaret Mazzantini, scris pentru soțul său, actorul și regizorul Sergio Castellitto. În traducerea, adaptarea și regia lui Toma Dănilă, spectacolul Zorro, care a avut premiera la Sala Pictură a TNB în weekend-ul abia încheiat (10-11 decembrie 2022), a devenit prima punere în scenă românească a textului lui Mazzantini.
La 48 de ani și jumătate, Ioan Andrei Ionescu e unul dintre cei mai talentați actori de teatru din București. Din păcate, prea puține dintre spectacolele în care joacă îl pun în valoare cu adevărat. Zorro e o excepție luminoasă.
Toma Dănilă e un om de o discreție în spatele căreia cu greu ai putea ghici meseria de regizor. Specializat, în ultima vreme, în spectacole de actor, (exemple: Ultima bandă a lui Krapp de Beckett, cu Constantin Cojocaru, la unteatru - premieră: noiembrie 2018, Cenușă, pe textul aceluiași mare irlandez, cu Gheorghe Visu alături de Ana-Ioana Macaria, la Point - premieră: noiembrie 2021), Dănilă rămâne un mare necunoscut care livrează, din când în când, spectacole pentru care istoria actoriei de teatru s-ar cuveni să-i rămână recunoscătoare.
***
Ștefan Iordache n-a fost niciodată actorul TNB-ului, dar acel Barrymore (de William Luce, regia Gelu Colceag, premiera: decembrie 1999) din acea defunctă Sala Amfiteatru a fost o bijuterie cum puține a avut teatrul acesta in istoria lui.
N-am rezonat cu mai nimic din opera regizorală a lui Ion Caramitru. Cu o excepție. Anonimul venețian (după Giuseppe Berto, cu Ilinca Goia și Ioan Andrei Ionescu) se joacă la Sala Atelier din iunie 2014 și la trei dintre cele 100 plus de reprezentații am fost și eu.
Zorro se joacă la Sala Pictură și pentru prima oară de când merg la noul TNB m-am trezit, în vremea celor 75 de minute ale spectacolului lui Toma & Ioan, că fac, în minte, traseul Atelier - Pictură - pe-unde-va-fi-fost-Amfiteatru. E drept, cu popas prin Sala Media a unei anumite Năpaste afrimiene, dar asta e altă poveste.
***
Un mic, unic reproș pentru Toma Dănilă în Zorro. De fapt, nu un reproș, ci un pariu. Fac prinsoare că Ioan nu are nevoie de coloană sonoră muzicală. De nici un fel. Ah, că mai sună un telefon în public, că se mai aude câte ceva din vreun foaier sau de pe altă scenă, asta e altceva. Acestea sunt zgomotele teatrului. Acestea și liniștea adâncă dintre replicile rostite impecabile formează sunetul teatrului. Știți că nu l-am mai auzit niciodată, până acum, în noul TNB?
Nu cred să fie nevoie de pian. Și nici de voci. Nici măcar în italiană. Ioan Andrei Ionescu duce totul de unul singur. Fără griji, fără emoții, pariu!
***
Ioan pronunță cumva între Țzoro și Zoro. Și parcă se aude și un strop de D. Am încercat în titlu, dar adevărul e că nu știu cum să transcriu felul în care pronunță numele. Numele câinelui. Numele lui. Numele pe care el și-l ia atunci când alege strada. Atunci când alege câinele. Nu vă spun mai mult. Ar fi păcat.
Și parcă primul cățel e Zoro, al doilea e Dțoro? Nu știu, trebuie să revăd. Și să reascult. Pe Ioan, numele câinilor, sunetul teatrului.
Apropo de ascultat. La momentul dialogului cu Dumnezeu, să ascultați și să vă uitați cu atenție la el. La Ioan. Corpul stă pe loc, brațele nu se mișcă, capul e aproape fix. Doar vocea și privirea, modulate imperceptibil cât să distingi între două personaje.
Minimalism e un cuvânt tâmpit. Actorie e diagnosticul just. Mai credeți în duhuri? Iordache credea. Și le plasa, firesc, în teatru. Barrymore mai revine oare, uneori?
***
Da, e și în mine teama lui Zorro. Și a copilului, și a adultului. Că totul se va sfârși brusc, absurd, (aproape) definitiv. Că timpul s-ar putea opri într-un anume punct și că nimic, nimeni, niciodată nu l-ar mai putea urni din loc. Sau, aproape nimic, nimeni, niciodată (urmăriți soarta fotografiilor Annei pentru referințe la promisiunea fericirii).
Și mai e geamantanul acela roșu. Partenerul de joc al lui Ioan. Lângă care palmele lui Ioan născocesc și alți colegi de scenă. Ar trebui și el trecut la lista realizatorilor scenografiei, alături de Maria Nicola.
După cum și noi, atunci când ne povestim viața, ne ilustrăm ratarea cu fel și fel de oameni, cioburi și întâlniri. Gesticulăm, evocăm, reconstruim scene din palme și lumină, din pași și umbre, din intonații și priviri.
Geamantanul acela și urechile lui bine ascunse. Ziarul mototolit în buzunarul fiecăruia dintre noi. Un anumit zâmbet, o anume asumare a eșecului, un anumit fel de a trăi, totuși, restul.
(foto: Florin Ghioca)