Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  joi.megaJoy

Jazzul aspicului, tangoul bomboanelor şi valsul memoriei - joi.megaJoy


Adriana Moca

Cultura, martie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În primul deceniu al secolului XXI, cu pălăriuţele, poşetuţele şi vulpiţele lor năpârlite, frumoasele contemporane ale Tratatului de la Trianon sunt figurile emblematice ale unui timp revolut. O specie dispărută şi reconstituită cu nesfârşită tandreţe, fără false pudori sau imagini idilice de regizorul Radu Afrim, în spectacolul joi.megaJoy. Şi, fără glumă, chiar e vorba de o sărbătoare! La Teatrul Odeon, textul lui Katalin Thuroczy (traducerea Anamaria Pop) capătă savoarea şi splendoarea unui meniu regal. Membră fondatoare a asociaţiei «Masa rotundă a dramaturgilor» din Ungaria, Katalin Thuroczy se străduieşte să impună dramaturgia contemporană maghiară în propriul spaţiu geografic. Este în prezent director artistic şi dramaturg la Teatrul Petöfi din Sopron, dar colaborează ca dramaturg şi la alte teatre din Ungaria. Piesele sale, peste 40 la număr, au fost traduse în franceză, germană, italiană, cehă, engleză, croată şi română. Cu ocazia întâlnirii organizate de Teatrul Odeon, la Centrul Cultural Maghiar, am aflat chiar de la domnia sa cât de asemănătoare ca dificultate sunt traiectoriile unui text actual, la «noi» sau la «ei», şi de câtă determinare trebuie să dea dovadă un autor. În timpul acestei discuţii, s-au pus bazele unei viitoare colaborări artistice între Odeon, reprezentat de Alina Moldovan şi Tamara Susoi şi Teatrul Nou din Budapesta, ca un fel de confirmare a faptului că, acolo unde politica tensionează relaţiile diplomatice, teatrul reuşeşte să creeze teritorii de înţelegere şi dialog, sau acolo unde bărbaţii explodează un conflict, femeile au talentul de a pacifica.



Joia e ziua de întâlnire a celor care se cunosc din timpuri imemoriale. În casa Zsuzsei, în jurul mesei - se presupune abundente altădată, astăzi cu un meniu muncitoresc - se strâng săptămânal bătrânii. Spectaculoşi odinioară, astăzi toată lumea se împiedică de ei. Se salvează cu ce mai stă în puterea lor, aruncându-se cu voluptate în limbuţie şi bucurii gastronomice. Privesc generaţia tânără cu dispreţ îndreptăţit pe alocuri, iar trecutul lor devine, prin comparaţie, magnific. Ceea ce nu li s-a luat cu forţa, moşii, conace, a fost pierdut la cărţi. Singura modalitate de supravieţuire rămâne să pompeze energie vitală în propriile amintiri. De la bacalaureatul de acum 40 de ani, până la adulterul soţului sau de la şcoala de ofiţeri până la scrisorile trimise lui Franz Jozef şi reginei Elisabeta, personajele îşi regizează trecutul într-un joc, mereu acelaşi, mereu diferit.



Afrim mizează în construcţia spectacolului pe o structură arborescentă a relaţiilor minuţios decupate la nivelul interpretării şi magistral reprezentate. Componenta sonoră defineşte haloul acestei lumi care se reinventează pe ea însăşi din frânturi de monoloage, replici repetitive, atitudini dramatice. Spaţiul sonor al spectacolelor regizate de Afrim este de fiecare dată o surpriză. Muzica lui Vlaicu Golcea, creatoare de graţie şi apetit, comentează ironic la un nivel superior dramolete amoroase sau remixează modern pasiuni obosite. Songurile delicioase cântate live ţi se lipesc de memoria auditivă, semnul clar al parfumului de hit, iar armoniile suprapuse formează o lavă de sensuri care te obsedează, ca în Dancer In the Dark sau In the Mood For Love. Timpul are dimensiuni ritmate, spaţiul şi obiectele care îl populează primesc corespondenţe sonore. Eşti absorbit înăuntrul unei clepsidre, prin care plouă jazz, tango, vals peste istorie şi biografii. Mobilele desperecheate, rămăşiţe ale unei aristocraţii scăpătate, amestecul de rafinament prăfuit şi utilitate de tip Alimentara, alcătuiesc în viziunea lui Vittorio Holtier decorul unui apartament în care convieţuiesc generaţii diferite. Înghesuind pe scenă acţiunea şi publicul într-un imediat anost, sufocant, refuzat aprioric, regizorul păstrează sala teatrului pentru trecerea prin falii temporale. Întunericul ei rimează cu acela al morţii sau al eternităţii.



Distanţa care te desparte de actori e minimă, astfel încât nici cel mai mic detaliu nu poate fi ratat. Cheia de boltă a spectacolului e interpretarea remarcabilă, spumoasă, atingând cotele maxime ale comicului de cea mai bună calitate. Sunt investigate toate faţetele feminităţii şi ale seducţiei precum şi tipurile de relaţionare umană care ar deriva din profilul propus. În faţa Bărbatului (majuscula obligatorie) "cu greutate", fiecare dintre participantele la festin îşi etalează farmecul sau armele. Dorina Lazăr (Zsuzsa) revarsă efluvii de energie matern-culinară, în timp ce Irina Mazanitis (Mana) îşi poartă cu demnitate şi forţă o frumuseţe tulburătoare încă. Într-un cuplu ambiguu, Liana Mărgineanu (Hilda) şi Virginia Rogin (Böske) propun două ipostaze extreme: o fostă femeie fatală, încă plină de feromoni, dar îngrozitor de singură (scena mărturisirii furtului din market e elocventă) şi alta, copilărindu-se diminutivat, bulimică din aceeaşi nevoie de comunicare şi tandreţe. Tatiana Iekel (Ameliedragă) coboară cu eleganţă din medalioanele camee ale altui secol, în timp ce Rodica Mandache (Adel) portretizează în filigran o babetă adorabilă, plină de mici cochetării, manii şi ticuri. Drăgălăşenia senilităţii pe care o poartă cu panaş, frivolitatea şi înţelepciunea ei respiră, dincolo de hazul inerent, o tristeţe voalată ce conferă tragism. Lipsit de strălucirea masculină a «cumătrului» curtat de întreaga asistenţă feminină, Constantin Cojocaru (Istvan) îşi construieşte personajul din amănunte sugestive, amestec de curiozitate bolnavă şi fudulie demonstrativă care dă naştere furiei lui Virgil Andriescu (Sandor), comic viguroase. Alin Teglaş (Laci) schiţează o compoziţie supra-realistă, la antipod situându-se Ana Maria Moldovan (Liza), Jeanine Stavarache (Karola) şi Crina Mureşan (Eva). Ele contrabalansează galeria de portrete muzeistice printr-o ancorare în concret, în timp prezent, în adevărul crud. Costumele Ilonei Varga-Jaro personalizează şi definesc caracterele.

Pendulând între tragic duios şi comic plenar, de fiecare dată adăugând un nou strat ludic peste blatul pufos al emoţiei, Radu Afrim îşi nuanţează prin acest spectacol universul traversat de fantomele şi nostalgiile unor Edenuri pierdute. Finalurile în serial deschid perspectiva către o dimensiune inefabilă care pluteşte în aerul acestei reprezentaţii. De văzut, de fredonat, de aplaudat! Musai!




 Toate articolele despre joi.megaJoy


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Adriana Moca


Alte articole

 Nostalgii şi piftii - joi.megaJoy, Dan Boicea
 Nostalgezice - joi. Mega Joy, Mihaela Michailov
 Sex and the Food in the Afrim' Style - joi.megaJoy, Oana Stoica
 Babele supreme - Joi.megajoy, Cristina Modreanu
 Vecinii tăi sînt nişte moşi simpatici. Să mori tu? - joi.mega Joy, Constantin Vică
 Toate articolele despre joi.megaJoy


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer