Intru în sală, mă așez, nu mă întreb prea multe. Văd o cameră de filmat, o văd pe Diana Buluga (regizoare, în spectacol, deci meta-regizoare, cum ar veni) gesticulând frenetic un faux-început în forță. "Fii atent că e teatru-n teatru", îmi spun, iar sufletul meu chicotește puțin și începe să se încălzească a topire. Îmi place mult teatrul în teatru, suntem bine unde suntem, mă relaxez. Întâmplarea face să aibă loc lângă mine un incident cu mutarea unui spectator, în locul căruia se pune Adrian Cucu. Așa deci, teatru-n teatru, dar scena nu e doar scena, noi suntem scena, spectacolul se naște printre noi (sau se desfășoară printre noi, calculat funcțional să ne prindă, să ne angreneze în mașinăria lui). Există, așadar, ceva din gama lucrurilor pe care britanicii le-ar numi hooks. Devin vigilent, înseamnă că orice spectator poate fi de fapt incognito și... a, da, că tot vorbeam. Irina Wintze e mămica unui actor, sau mai degrabă a unui meta-actor, e și ea în public. Lumea își dă coate, "cine o fi femeia?", "e din piesă?", altă serie de hooks. Știu că o să fie trinomul Allegro - Vivace - Presto la haos și intensități, spațiul prinde straturi (previzibile, dar frumoase în cutuma lor de a angrena spectatorul). La naiba cu al patrulea perete acuma, suntem prinși într-o simulație Pirandelliană tridimensională. Îmi place ritmul ales, îmi taie atenția în cel mai bun sens și o ascute. Totul e ca o praștie care te contorsionează în scaun, să bâjbâi acțiune prin lojă, pe culoar, pe alte scaune, printre oamenii din public, printre tine. Și e tare că e făcut literalmente, nu doar schițat, ba mai mult e tare că s-a dozat totul fenomenal cât să țină cât mai mult de noua adrenalină și să-i poată fi sevă. Ce livrezi e foarte important, iar reversul e redundanța, redundanța se materializează în plictiseală, iar plictiseală nu avem (aici), așa că uite un dispozitiv funcțional universal (cubul rubik ADHD-ist temperat, care ajunge la inimioarele cvasi-tuturor, iar dacă nu ar reuși asta, cel puțin primele straturi cognitive le bifează cu brio, e foarte mare lucru asta pentru un spectacol).
Schaubühne-Godot pentru faux-filmarea spectacolului, dar spectacolul adevărat e împrejurul camerei și printre noi. Camera e un motiv, un axis-mundi, perpetuatoare a mitului teatrului corect, rezonabil, impecabil, impus, dirijat, jucat pe scândură, frame-uit de pixelii filmării, teatrul-canon, așa cum este el (re)cunoscut și deseori privit zeflemitor, laolaltă cu demitizarea lui convergentă. E o sabie a lui Damocles ce se întâmplă, de parcă același spectacol își construiește Roma, apoi dă foc Romei, apoi explică de ce a construit-o, apoi explică de ce i-a dat foc.
Avem așadar o structură cocon, cu exterior de teatru contemporan (à la meta-Leta), cu un algoritm simplu dar greu ca execuție (și admirabil ca efort) și taskul algoritmului, de a face ordine în haos. Ulterior, înaintând în profunzimea cojii coconului, vin elemente tot mai difuze, tot mai puțin cristalizate - către nucleu, către interior. E un spectacol paradoxal în care frame-ul (teatrul-carapace din ideea de teatru în teatru, cel de plasare și concretizare, extratextul - cum i-aș putea zice) ei bine, frame-ul are cea mai multă viață, pe care o stoarce progresiv în restul elementelor. Sigur, există un șoc calculat meticulos post-familiarizare conceptuală, dar viața aia pură se conjugă cel mai bine cu libertatea în scenele în care scena nu e doar scena, alea pe care le savurezi, din care ai mai vrea, și pe care le aștepți în detrimentul celorlalte.
Inserțiile de extratext (cum îi ziceam teoretic) în cheia teatrului contemporan funcționează, distrează, solicită mult și nici nu obosesc. Alegro - Vivace - Presto și gâdilici pe feblețea mea de teatru în teatru, cum ziceam. Haos controlat.
Pe urmă, trebuie să mai vină și o schematizare, pe care o primesc cu un mic buf interior, începutul mă face - paradoxal, pe principul ascuns la vedere - să uit că-s la teatru. Urmează un început matrioșcă, a teatrului per se, din fața camerei, cel care se vrea a fi filmat după modelul "Spectacol final nou bun doi final.pdf". Tot teatru contemporan, tot tehnologizat, într-un pătrat, un spațiu scenic frumos, curat, echilibrat, ordonat, ofertant și poate chiar și exploatat (dar cu un poate care subzistă). Aici se vede jocul și teatrul în teatru mă pierde puțin, pentru că nu e la nivelul începutului, dar urmează o parte de spectacol din gama celor văzute în contemporan, în care-mi dau seama că trebuie să fiu atent la mesaj.
Întocmai ca în reclama mea preferată la Delma sau la Kinder Chocolate, câteva decupaje stratificate strategic spun o poveste despre dragoste în vremea comunismului, frust, frugal, superficial, într-o însușire ciuntită a poveștii cu mult parti-pris de gen-Z, în care nici despre iubire nu e, dar și despre politică s-ar vrea să fie. Înțeleg intenția de a contextualiza, ba mai mult, înțeleg estetica asta clumsy din spatele povestioarei à la Shakespeare, dar pe Cluj - Suceava, coborâtă în zilele noastre, dar sunt multe lucruri care-mi ridică întrebări. Sunt două teme mari trecute subțire, firav, suav, pe deasupra, parcă nici în ele de-a binelea, dar nici complet în afara lor. Încerc să discern în minte ce e construcție și ce e cioacă. Știu, publicul râde, sunt trucuri, evident că astea prind. Și mă bucură. Dar e ceva ce nu mă coafează specific în abordarea asta. Totul se schematizează, se esențializează, viața se scurge în rânduri de text, textul se dă, apar convenții pe fiecare plan, apar planuri noi, convenții noi, iar cubul rubik al ADHD-ului de care ziceam se dezmembrează în mâna mea tremurândă care încearcă să-l facă.
Apar niște costume '80 pop-ish, făcute să-ți ia ochii, dar fără însemnătate dincolo de estetic. Știu, știu, funcționează. Dar e iarăși o diferență între funcționalitatea studiată a începutului și cea a primului "teatru" filmat. Viață-fade. O aștept, o caut, iar ea mă umple de bucurie în inserțiile ocazionale de extratext (nota bene), pe care parcă le-aș aștepta în detrimentul a orice altceva și despre care doar aș spera că o să mai vină.
Și ele vin, iar mă zvârcolesc în scaun, nu am stare, mă entuziasmez ca un copil de 5 ani, caut originea sunetelor în sală, sunt încântat. Apoi ne întoarcem la "teatru", de-amorul convenției. De parcă mi-ar fi dat cineva jumătate de desert înainte de masă, iar până la jumătatea de la sfârșit se așteaptă să nu mă preocupe asta. Fals. Spune-mi să nu mă gândesc la ceva și o voi face mai tare.
Îmi place totuși Petruccio (Coco Stănilă), Petrică din varianta contemporană a Îmblânzirii, e sincer, tăntălău cu inimă mare, candid, neîngrijorat, inofensiv, simpatic foc. Și face treaba asta super bine și mă ține acolo cu el. Dar sigur, cum e și cu desertul, partitura oricum se termină, urmează o revenire la primul plan, o ceartă principială între aportul regizoral - clasic versus modern. Dinamic treaba asta se susține foarte bine, nu înțeleg de ce se amestecă ideologic niște politisme (după mine) un pic nejustificate. E ca un patinoar cu gheață subțire de politică pe care se dau greu oameni care caută în realitate altceva. Și gheața se tot subțiază sub o greutate-șablon de statementuri (câteva funcționale). Pare a fi un spectacol care își propune să le facă pe toate, dar face cu adevărat delicios ceea ce tocmai că nu și-a propus realmente să facă.
Dar e, în esență, un spectacol scris pentru critici și deopotrivă împotrivă-le. Chiar și împotriva mea, recunosc. Pentru că totul e jucat într-o cheie hiperconștientă de tot și de toate, o cheie care descuie singură înțelesurile pentru mine. Îmi dă ce nu îmi place câteodată, apoi se justifică și zice că știe că nu îmi place, lucru care mă face să-i acord cu sută la sută mai multe șanse decât aș fi făcut-o. Se știe juca spectacolul ăsta cu niște concepte, ceva de groază. E ca prietenul ăla cu care știi că nu ai vrea niciodată să te cerți.
Cut scene. Vine partea de teatru clasic, al proletarilor indefiniți din tagma celor care cred universal că teatrul e un canon și trebuie respectat în literă, iar nu în spirit. Vine totul cu o intenție de flow nou, Petruccio (tot Coco Stănilă) devine, de data asta, insuportabil. Se joacă mare, gesturi, tonuri, reprezentări, se joacă mai mult din corp, iar asta cumva taie mult maioneza (gustoasă) închegată deja de primul stil de teatru, ba chiar de mai de dinainte, de cu începutul. Dar surpriză, teatrul clasic nu ajunge la mine ca teatru clasic. Ajunge tot cumva într-o cheie parodică, edgy, tot modernă. Nu e o delimitare clară între stiluri, mi se par considerabil prea apropiate ca trecerea să însemne mai mult de o marcare formală, la nivel de idee, a ceea ce ar fi trebuit să fie. Și poate că asta e, înțeleg ce s-a vrut, ce ar fi trebuit să fie. Doar că nu s-a materializat complet (pentru mine).
Aș fi preferat să se canonicizeze într-atât încât să nu mai primesc niciun vibe hipster pe parcursul scenei de teatru clasic. Dacă tot aveam actori plasați în public, cred că ar fi fost un moment bun să ne trezească. Mi-ar fi plăcut să mă plictisesc, de-amorul unui contrast mai acătărea, nu să mă distrez în aceeași cheie cu tot ce a venit înainte, dar nu a echivalat începutul. Poate sunt subiectiv, dar principiul e același. E un spectacol care - by default - se vinde a fi imparțial-împăciuitor al stilurilor, dar eu văd mai mult un spectacol în care modernul se asumă bine, pe când clasicul se parodiază. Știu că nu aici a fost intenția, totuși.
E puțin ciudată tendința de hiper-explicare, dar cred că așa cum teatrul e dublat de teatru, tot așa se poate să fie și la text, o ingerință de text în text (cu oarece redundanță). Sunt scene întregi în care-mi rămâne undeva în spatele capului ideea asta repetată obsesiv, articulată a manifestare mai degrabă, că e "ca la Shakespeare", "ca în textul original", "ca la Shakespeare facem" etc. Textul nu are nevoie de text. Poate oamenii să aibă nevoie de explicații, sigur. Dar se pierde puțin din ce ar fi fost dacă, atâta tot. Cu repetarea asta ușor obsesiv-naivuță. Trebuie ca oamenii să înțeleagă că a fost Shakespeare, chiar și cei care nu l-au citit (în ton cu dezbaterea cu de ce se vine la teatru cu adevărat). Dar nu vom face doar flowul simplu Shakespeare-ian actualizat și mulat pe noi acum, nu. Vom vorbi despre asta, scuzând spectacolul, ca și când am refuza o palmă pentru că am primit-o deja și știm cum se simte. Scuzarea spectacolului e parte din spectacol, dar orice hiperexplici nu curge la fel. Sau e, mai degrabă, o calibrare a momentului în care să cuantifici ce se întâmplă. Dar nu cred că e ceva ce trebuie făcut sistematic pe parcurs. Foarte, poate prea multe winks to the public cu asta, goale de sens în sine, serbede, dar care funcționează ca hooks (doar că mai obosit decât la început).
Am un fetiș cultural experimentalist, legat de un mod utopic-naturalist de a prezenta spectacolul. Am stat de multe ori să mă întreb: "Ce se întâmplă dacă un spectator urcă pe scenă nechemat, că vrea să joace și el?" Se oprește spectacolul? Continuă? Îl dau afară și continuă fără el? Îi intră actorii în joc și schimbă tot, în disperarea regizorului? Ce se întâmplă?"
Apoi m-am întrebat: "Ce se întâmplă dacă nu termini un spectacol până la capăt? Dacă le arăți oamenilor doar un șnur? Doar o repetiție? Ce se întâmplă?"
În ambele cazuri există un element de hazard al autenticității, doar că unul poate fi controlat mai bine, fără a fi neapărat improvizat. Totul în Scorpia neîmblânzită a emanat studiu atent în spate, iar asta taie mult din credibilitate. Noi vedem un produs final și știm asta, dar cred că aici țelul suprem e să ne simțim de parcă asistăm la ceva neterminat, care se naște odată cu noi. De aia doar lansez nada asta. De ce nu am putea asista la un spectacol neterminat (care ni se naște în față, așa cum meta-regizorul nu ne indică în prealabil că va face)? De aici și dilema, să spun despre actori că au făcut o treabă bună ar trebui să le pară un dezastru. Pentru că treaba lor nu era să facă o treabă bună, ci viceversa. Dar e paradoxul, trebuie să știi ce faci. Și oare chiar e atât de adevărat?
Nu sunt un împătimit al faux-finalurilor, încep cu asta din capul locului. Fiecare strat al coconului de teatru în teatru de care vorbeam la început (și nucleul aferent) pare că a primit atenția unui mic faux-final, iar asta s-a întins (chiar dacă foarte coerent și matematic) într-un fel de yo-yo al nervilor. Un final are o valoare singulară (cred asta foarte tare, iar Babardeala lui Jude, de exemplu, îmi super întărește convingerea asta, dar nu e singurul exemplu). Un final e gândit să fie acolo unde e și să lovească acolo unde trebuie. Știam din prima că o să fiu expus încheierii simetrice a extratextului, și eram ok cu asta, speram asta, pentru că a fost delicios. Dar parcă structura anterior destul de atent gândită mă îngurgita și regurgita acum sistematic, pulsam în mrejele ei, la voia ei, când în teatru, când în viață, când iar în teatru. Multe, foarte multe momente de tensiune adunată și risipită. Și da, pe cât de uimitor e să mă faci să simt pe parcurs (pe modelul Allegro - Vivace - Presto), pe atât de greu e să îmi botezi simțământul ăla cu un sens. Poate n-ar fi fost deloc rău să se termine cringe cu un q&a session impus despre teatru (glumă în spectacol, dar nu atât de rea idee), în care lumea fie să nu vorbească nimic (așa cum se întâmplă majoritar), fie chiar să fie încurajați să vorbească despre asta. Mi-ar fi plăcut un final absurd, unul deschis, unul clasic pe comedie, dar UNUL. A fost o pledoarie de monoloage de forță pe care erai constrâns de împrejurări să le compari unele cu altele. De la o vreme se simțea textul, dar asta poate și odată cu oboseala de după începutul ăla spectaculos.
Cum se zice în mai toate relațiile, începutul e promițător. Și nu mă dezic de asta. Iar monologul lui Cucu e forță pizzicato pe metru pătrat, fără nicio presiune. Da, știu, mai winkuiește la public cât de Shakespeare se simte totul în jur, dar are - simetric - un moment absolut autentic. Finalul (/urile? - confuz) e epitoma dorinței de a face mult mai mult într-un spectacol, poate chiar de a face totul. Pluriperspectivism ontologic și ambiție de a vorbi despre teatru teatru în teatru politică mică (dar ridică) Comunism probleme sistemice Shakespeare iubire patriarhat îndobitocire clasic dar totodată modern (toate astea le citesc avându-l în minte pe Dogaru la pian). Pentru mine, Shakespeare s-a pierdut undeva printre toate astea (ceea ce nu e rău neapărat), dar iată cum strâng la piept tare ce e autentic, ce m-a atins, ce m-a fermecat, aplaud ideea, e chiar prima oară când mă întâlnesc cu o execuție de felul ăsta, mă invit (după cum spectacolul mă invită) să mă împart în clasic și modern și să-mi iubesc ambele părți, mă întristează puțin că am prins doar o cheie parodică a dulcelui stil clasic, dar poate doar sunt subiectiv, nu știu.
Ce știu e că e un demers frumos, bun, funcțional, am fost acolo cu sala, am fost sala, sala a fost spectacolul (la propriu, pe unele părți). De foarte multă vreme nu m-a mai foit ceva în scaun, să pățesc să n-am astâmpăr, să mă trezesc zâmbind și căutând cu privirea locul din care vocile vin. Iar tot ce a fost pe alocuri lipsit de contrast, cheesy, overwhelming ca încărcătură ideologică sau răsuflat ca empirismul despre Suceava & Co. (sunt din Botoșani de loc, deci nu-s de fapt deranjat deloc. Personal, e doar unul dintre minusurile în profunzime pe care le are spectacolul pentru mine, câteva dintre concepte sunt persiflate cvasi-intenționat, sau poate chiar intenționat, poate de aici și cheia parodică care mă bagă în acest k-hole parodic, din care nu găsesc argumentele să ies de tot afară, oricât aș încerca) - ei bine - tot ce-a fost așa se iartă, e o ambiție uriașă aici (și reușită), e un mastodont textual cu o structură de geniu, pe care poate timpul, poate cronici ca asta, poate cronici mai bune, poate oameni o să îl șlefuiască. Sunt sigur. Se mai joacă pe 26 martie 2023, așa că haideți să-l vedeți (vă spun asta cu toată inima). Chapeau echipei și mulțumesc frumos pentru roller-coaster. Iar dacă am fost cumva Scorpiu, să știți că mă declar îmblânzit.
(foto: Nicu Cherciu)