Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Aşteptându-l pe Godot

Pelicanul sau babiţa - Aşteptându-l pe Godot


Adriana Moca

Cultura, aprilie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O sută de ani de la naştere, exilul francez din motive religioase şi o moştenire culturală preţioasă fac din Samuel Beckett un autor en-vogue pentru Festivalul de Teatru Francofon. «Coup de théâtre» organizat de Ambasada Franţei şi Institutul Francez din Bucureşti, aflat la a treia ediţie s-a deschis pe 2 aprilie cu o... lovitură de teatru, în cel mai pur sens al cuvântului. Aşteptându-l pe Godot, de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete, respinge şi re-semnifică toate tabuurile şi constrângerile acestui text printr-o perspectivă cu totul diferită. Dacă acceptăm postulatele conform cărora viaţa e vis, iar condiţiei umane îi lipseşte sensul, singurul teritoriu unde cele două noţiuni transcend incomprehensibilul, absurdul, rămâne actul artistic. Toate trimiterile la diferite forme de spectacol, invenţia verbală a jocurilor, frânturile de biografie ale personajelor, Estragon - fost probabil poet, Vladimir - fost probabil clovn, lăsate de Beckett la latitudinea regiei (bine încorsetate însă de didascalii), precum şi repetitivitatea scenelor îi fundamentează lui Purcărete concepţia regizorală a unui spaţiu / timp teatral în contextul unei mărturii de credinţă despre această artă.

Cheile de lectură ale oricăreia dintre montările sale - sunt de o fidelitate absolută motivaţiilor existente în text. El doar le iluminează cu un soi de firesc curios al omului care, refuzând aprioricul, prejudecata constructului cultural, forţează uşa interzisă din castelul lui Barbă-Albastră. Un senzor fin ce detectează comicul din sâmburele fructului amar, adevărul viu pulsând sub butaforie îl conduc pe un drum aparent imposibil. Spectaculosul rezultat e o armonizare a tuturor contradicţiilor, un raport de forţă echilibrat între principiul realităţii şi cel al plăcerii, o relaţie pasională între fantastic şi cotidian. O poveste încântătoare care nu moralizează, nu dezbate absolutul, nu se erijează în patafizică. Şi totuşi, Aşteptându-l pe Godot conţine toate aceste paliere cu multiple ramificaţii estetice, contextuale, spectacologice, existente deja în parcursul regizoral purcăretian. Aici însă toate componentele mecanismului se concentrează aproape exclusiv asupra actorului, fiinţei care expiră oxigenul emoţiei, în universul inefabil teatral. Netrădând cu nimic demersul lui Beckett, interesat cu prioritate de reprezentare, Purcărete stabileşte punctul de pornire al montării într-o distribuţie perfectă prin datele ei «istorice». Interpreţii posedă în măsuri egale un cuantum de biografie, cunoaştere, înţelegere şi încredere - ingrediente magice ale unei comunicări polisemantice şi modelează informaţiile plecând de la un arhetip, înnobilat apoi de marca individuală. Estragon păstrează filiaţia pusilanimă a lui dom'Ubu, a bătrânilor corului tragediilor antice şi ingenuitatea contorsionată a marchizului de Sade. Mintea lui confundă sau şterge instant mesajul, ca Puck. Constantin Chiriac înmagazinează cromozomi din ADN-ul fiecărui strămoş dramatic dar combinaţia poartă amprenta unei personalităţi carismatice. Gogo - corpul dureros, imens, interzis plăcerii, vagabondul lunatic, clovnul cu nas însângerat are fragilităţi de fecioară. Silviu Purcărete accesează în psihicul actorilor săi teritorii secrete, uneori înspăimântătoare, dar, de fiecare dată, iniţiatice. Vladimir îmbracă însemnele unei aristocraţii anglo-saxone, după un dezastru nuclear. Virgil Flonda, siluetă longilină şi înduioşător patern/maternă încearcă să opună disperării acaparante, un exerciţiu de gândire. Un Bughi Mambo Rag steinhardtian. Rateurile şi frica de singurătate elaborate cu simplitate şi transparenţă desăvârşite, naturaleţea jocului creează dimensiuni tragice, surprinzătoare. Cuplul artistic funcţionează impecabil, în subteran şi la suprafaţă şi se hrăneşte dintr-o meditaţie à trois asupra prieteniei, afecţiunii şi eroziunii acesteia. În Eloge de la fuite, Henri Laborit încearcă o definiţie ale cărei ecouri se regăsesc în Godot: «prietenia reclamă o comunicare fără limbaj logic, limbaj care deformează şi trădează totul.... O descoperire a unuia de către celălalt în afara regulilor impuse, într-un spaţiu unde nu există competiţie, pentru că nu face parte din această lume ci din aceea a imaginarului».

În lumea degradată a absenţei oricărui mugur de sens, figura lui Pozzo macerează în interpretarea mustoasă a lui Cristian Stanca, veleităţile unei primadone de provincie, nimicnicia parvenitului şi histrionismul bufonului. Gore Pirgu, cu mănuşi de piele şi «knouk» purtător de tron, cum îi şade bine unui maître dintr-o specie «divină». Expresivitatea lui Pali Vecsei încarnează etapele destituirii umanului din ierarhia logosului dereglat până la condiţia larvară. Urmele eleganţei lui Lucky lasă vederii bandajele unei mumii fantastice, clonă dezonorată a geniului pustiit.

Privirea actorului transformă elementele scenografice: becul agăţat de schelăria unui decor în (de)construcţie sau reflectorul de la baza scenei, devin luna «gălbejită şi tristă» sau amurgul tiradei lui Pozzo. Regizorul manevrează realitatea invizibilă prin resorturile specifice ficţiunii dramatice. Te invită să uiţi cunoscutul şi să participi candid la aventură. Să te purifici. Să te uimeşti, măcar puţin. În fond, cât de important este ceea ce ştim deja? Cum s-ar putea supravieţui, în condiţiile astea, aşteptării lucide a cuiva care refuză pentru totdeauna să apară? Eseurile despre absurdul existenţei umane nu mai interesează pe nimeni. Ne este suficientă viaţa proprie. Dar să fim reconfortaţi două ore de iepuraşi schubertieni, de speranţa înfrunzirii, chiar singulară, de proiecţii tandru-jucăuşe despre iubire, asta da, avem cu toţii nevoie. Purcărete spală de sângele întunecat scheletul lui Godot ascuns în pivniţa lui Barbă-Albastră. E tot acelaşi, dar, pentru prima oară, îi strălucesc falangele. Morala? Pelicanul sau babiţa.



 Toate articolele despre Aşteptându-l pe Godot


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Adriana Moca


Alte articole

 Aşteptându-l pe Godot, regia Silviu Purcărete la Festivalul Naţional de Teatru, 2012, Sabina Balan
 Aşteptându-l pe Godot, cel mai bine vândut spectacol din Festivalul Iberoamerican de Teatru de la Bogota, 2012, Comunicat de presă
 Galerie foto - Aşteptându-l pe Godot, Fotograf de teatru
 Beckett pe limba lui Purcărete - Aşteptându-l pe Godot, Cristina Modreanu
 Repetiţie pentru domnul Godot - Aşteptîndu-l pe Godot, Mihaela Michailov
 Toate articolele despre Aşteptându-l pe Godot


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer