Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Ca-n viaţă


Alice Georgescu

Dilema Veche, ianuarie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu de mult, o persoană "civilă" pe care o preţuiesc şi care, la rîndul ei, preţuieşte teatrul şi pe oamenii de teatru - nu mai puţin, cititoare consecventă a Dilemei vechi - m-a întrebat, pe un ton deopotrivă neîncrezător şi plin de speranţă: "Chiar aşa de groaznic arată teatrul românesc, cum apare în articolele dvs.? Chiar nu v-a plăcut mai nimic?". Interpelarea, mărturisesc, m-a derutat: nu-mi închipuisem nici o clipă că notaţiile mele desenează un peisaj (teatral) atît de apocaliptic sau că din ele poate să reiasă un dezgust atît de răspicat faţă de produsele scenei naţionale. De altfel, nu văd deloc numitul peisaj exclusiv în culori sumbre, iar formele sale de relief nu-mi trezesc (constant) chiar greaţă existenţială. Scurta conversaţie a continuat să mă urmărească şi să-mi dea de gîndit. Cum trebuie procedat?

Adevărul incontestabil (şi constatabil de către oricine calcă în orice sală de spectacol) este că, privit din unghiul receptării "largi", teatrul românesc pare a sta minunat: practic, nu există reprezentaţie la care să nu se aplaude - în picioare, după un obicei foarte neplăcut, preluat, am impresia, din trecutele şedinţe PCR şi inexistent în vreo altă ţară -, uneori cu strigăte de "Bravo!", indiferent dacă e premieră ori spectacol "obişnuit", indiferent dacă e vorba despre o capodoperă (cîte capodopere se nasc, în cursul unui an, în literatură, muzică, pictură? de ce s-ar ivi mai multe în arta teatrului?) sau o tîmpenie patentă, indiferent dacă acţiunea se petrece în uriaşa incintă a TNB sau în minuscula pivniţă a clubului Green Hours. Este, de altminteri, argumentul cu care directorii de teatru, regizorii şi actorii închid gura criticilor răi de gură - "N-ai văzut ce aplauze am luat?" -, chiar dacă, în adîncul sufletului, sînt conştienţi că n-au făcut defel gaură în cer, că, dimpotrivă, spectacolul e slab şi că ştaiful lor profesional va ieşi destul de turtit din întreprindere. Pentru că artiştii nu sînt nici insensibili, nici orbiţi de vanitate şi, ca s-o zic de-a dreptul, nici proşti: cu excepţia cazurilor (patologice, le-aş numi) de orgoliu paranoid sau de lipsă acută de talent, ei ştiu mai bine ca oricine cînd spectacolul sau rolul nu le-a "ieşit". Dar, fireşte, pentru nimeni nu-i o bucurie să audă asta de la altcineva.

Revin, aşadar, la întrebarea de mai înainte: cum e mai bine să procedeze comentatorul, să-şi arate nemulţumirea (eventual, exagerînd un pic, în scopuri pedagogice), ori să "meargă cu valul", aplaudînd şi el, împreună cu stalul, tot ce vede pe scenă? Răspunsul, cred, nu-l poate da decît conştiinţa fiecăruia; pînă la urmă, nu Conştiinţa cu c mare, aceea pe care o invoci cînd vine vorba de chestiuni precum viitorul ecologic al planetei sau exploatarea omului de către om (adorabilă expresie!), ci aceea de fiecare zi, aceea prin care, de pildă, devii conştient de adresa vorbelor tale. În ce mă priveşte (aşa cum am explicat şi în acel număr al Dilemei vechi dedicat criticii şi criticilor), sînt convinsă că, deşi încerc să scriu pentru cititorii normali, "micile mele rînduri" nu ajung, cu excepţii rarisime, decît la cititorii speciali, adică la autorii spectacolelor - regizori, actori, dramaturgi, scenografi. Or, între grădinari nu se face să te-apuci de vîndut castraveţi.

Pe de altă parte, mă îndoiesc că "publicului larg" îi pot dăuna prea tare - dacă ajunge să le citească - observaţiile severe, ba chiar dure, despre produsele teatrale care i se oferă. Misiunea cronicarului poate fi asemănată cu aceea a unui controlor de calitate: el trebuie să constate "defectele ascunse" şi să le denunţe, pentru ca, atît cît se mai poate, răspunzătorii să le remedieze, spre binele tuturor. Şi, eventual, pentru ca, astfel, consumatorul să-şi sporească exigenţa şi, la rîndul său, con-ştiinţa. Îi strică oare cuiva să afle că, de exemplu, cutare teatru sau regizor care se laudă pe toate drumurile că arată, pentru prima dată în România, o disecţie adevărată pe scenă (încă nu s-a întîmplat, dar... mai ştii?), a "împrumutat" de fapt ideea din vreun uitat spectacol de-acum douăzeci de ani? Nu e sănătos să fii la curent cu faptul că, în timp ce la noi se perpetuează mitul atotputerniciei regizorale, în restul Europei (mai puţin, poate, Germania) sînt din nou în mare vogă Textul şi Actorul? E frustrant pentru spectator / cititor să i se atragă atenţia că vedeta cutare şi-a "fuşerit" rolul de pe scenă fiindcă nu i-a lăsat timp de muncă şi gîndire rolul din telenovelă? Şi aşa mai departe.

Multă, prea multă vreme după 1990 scena românească s-a prevalat de gloria dobîndită înainte. Da, rezistenţa prin teatru, atîta cîtă a fost, a fost reală şi admirabilă. Da, s-au făcut, sub dictatură, spectacole extraordinare. Da, "şcoala românească de teatru" a produs actori şi regizori excepţionali, dintre care unii mai activează încă. A urmat însă aproape un deceniu de - cum ni se zicea în liceu - libertate prost înţeleasă: sub raport estetic, în orice caz, lipsa autorităţii a dat drumul pe scenă aproximaţiei, încropelii, îngălării, imposturii; rezultatele se văd din plin acum. A nu vorbi despre această realitate nu mi se pare un lucru înţelept.

Desigur, nu-i deloc plăcut să te gîndeşti că apa pe care o bei de la robinet e plină de impurităţi; dar este. Nu-ţi creează clipe plăcute ideea că mîncarea pe care o mănînci tu este cu nu ştiu cîte grade inferioară calitativ celei pe care o îngurgitează un semen de-al tău locuind niţel mai spre vest; dar este. Sînt de acord că nici n-ai putea trăi liniştit amintindu-ţi tot timpul despre asta; dar asta există. Totuşi, măcar din cînd în cînd, e util să reflectezi la boală şi la posibilele leacuri. În teatru, ca şi în viaţă.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Textul contemporan sau oxigenarea celulelor moarte, Mihaela Michailov
 Stagiunea estivală a independenţilor, Cristina Modreanu
 Să batem cîmpii, Alice Georgescu
 Teatru, sex şi apă plată, Oana Stoica
 Pleonasm?, Alice Georgescu
 Alte articole


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer