Cînd cumperi într-un magazin o păpuşă, o încerci. Îi mişti mîinile şi picioarele, eşti atent dacă scoate vreun sunet, te uiţi să vezi cum funcţionează. Păpuşile există ca să te poţi distra jucîndu-te cu ele. Ca să le poţi aşeza cînd vrei acolo unde vrei. Dacă o singură clipă fac altceva decît ce-ţi doreşti, devin inutile. Funcţia lor e să trăiască prin cel care le ghidează.
Nora lui Militaru este spectacolul cordonului ombilical al dependenţelor. Bărbatul (tată sau soţ) este conştiinţa femeii pe care o închide în ţarcul propriilor lui dorinţe şi o foloseşte ca pe un obiect decorativ. Ca pe un brad de Crăciun (prezent în decorul clinic, gen office, sugestiv prin asepticitate, conceput de Ştefania Cenean), pe care îl aprinzi cînd ai chef. Albul e murdărit de falsităţile îngropate, de onestitatea ciuruită care irumpe în final. Femeia este personalitate, în timp ce bărbatul este posesiune şi proprietate. Castrarea independenţei feminine şi simţul exacerbat al posedării, extrem de pregnante în textul foarte atent decupat de Sorin Militaru, sînt centrul de greutate al viziunii regizorale. Nora e prelungirea lui Torvald, tot aşa cum, în copilărie, fusese apendicele tatălui ei. Ea e mereu o joacă cu care oamenii mari se distrează atunci cînd au timp. Un obiect al divertismentului cotidian.
Legile juridice şi cele erotice se anulează reciproc
Spectacolul lui Militaru este conceput ca un concentrat de convenţii şi aparenţe în cuplu, care, încet-încet, asemenea unei bombe întîrziate, explodează peste normalitatea surogat. E un spectacol în care detaliile tensiunii şi încleştării dintre personaje (momentele în care Nora îşi stăpîneşte plînsul şi Torvald o ignoră, răsfoind documente de la bancă, sau scena cu Nora aproape încremenită în mijlocul şinei pe care alunecă un trenuleţ de jucărie) sînt stăpînite foarte fin. Regizorul construieşte extrem de aplicat pe situaţie toată piramida clişeelor care dau impresia unui cuplu stabil şi fericit. Integritatea cuplului e cea mai autentică plastografie, iar Torvald, bărbatul cu zîmbet tîmp, care îşi dezbracă soţia dintr-o privire (un macho bancher rigid, fariseu, autoritar şi cinic, excelent surprins de Bogdan Farcaş), e cel mai mare falsificator.
Cît de valabilă mai poate fi noţiunea de culpabilitate atunci cînd ea este gîndită în parametrii unei iubiri necondiţionate? Legile juridice şi cele erotice se anulează reciproc.
Militaru accentuează sacrificiul moral-erotic. Fiecare personaj feminin este amprentat de un sacrificiu automotivant şi deculpabilizant. Nora falsifică semnătura tatălui ei ca să poată obţine un împrumut şi să-l salveze pe Torvald, grav bolnav, prietena ei, dna Linde, îşi sacrifică iubirea pentru Krogstad şi se căsătoreşte cu un bărbat mult mai în vîrstă decît ea ca să-şi poată întreţine mama, doica îşi dă fiica unor oameni înstăriţi pentru că nu o poate întreţine şi are grijă de Nora şi de fetiţele ei ca de propriii ei copii. Trama sacrificiilor, cicatrice etic-epidermică, e liantul personajelor şi orice falsificare e legitimă atît timp cît are un mobil puternic.
Femeia-copil şi femeia-mamă sînt muchiile pe care cele două interprete ale Norei glisează. În funcţie de jocul fiecăreia dintre ele, uluitor de vulnerabil şi foarte bine conţinut emoţional în cazul Mihaelei Mihai, expansiv şi neliniştit - Elena Moaleş, spectacolul se schimbă. E vorba, în cazul Norei, de o vină tragic absurdă, care îi revelează mistificarea în care trăieşte.
Dansul ei e o mişcare robotic-amnezică, ca şi cum braţele şi picioarele s-ar dezmembra în orice minut. Dansul e de fapt un balans aproape drogat. Greutatea corpului este trecută spasmic şi nervos de pe un picior pe altul.
Decorul Ştefaniei Cenean concentrează spaţial trauma închiderii şi rupturii dintre Nora şi Torvald. La sfîrşit, Nora trage uşile glisante, paralele cu cele care dau spre verandă. Interiorul camerei se închide ca o cutie cu capac.
Casa devine o seră-capcană în care Torvald, umilit şi disperat, şi cele două fetiţe (două Nore embrionare), cu mînuţele lipite de geam, plîng.
Teatrul Naţional Tîrgu-Mureş.
Nora (o casă de păpuşi)
de Henrik Ibsen
Regia: Sorin Militaru.
Scenografia: Ştefania Cenean