Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Manderlay

La tablă - Manderlay


Andrei Gorzo

Dilema Veche, aprilie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Deci iată-ne din nou în America lui Lars von Trier. Cu alte cuvinte, iată-ne din nou într-un studio amenajat după o logică bizară, selectiv-minimalistă: deşi există maşini şi cai (şi un măgar cu un rol proeminent în mizanscenă), activităţi dintre cele mai simple, ca închisul şi deschisul uşilor, sînt redate prin pantomimă şi efecte sonore, pentru că uşi nu există, şi nici pereţi. O grădină cunoscută sub numele de Grădina Bătrînei Doamne (pentru că aparţinea unei bătrîne doamne) este de fapt o mică porţiune de platou, pe care scrie, cu creta, "Grădina Bătrînei Doamne". În acest spaţiu (reprezentînd, de astă dată, o plantaţie din Alabama anului 1933) intră Grace, eroina filmului precedent al lui von Trier, Dogville, însoţită de tatăl ei şi de armata lui de gangsteri. Grace nu mai e interpretată de Nicole Kidman, ci de Bryce Dallas Howard (nici tatăl nu mai e James Caan, ci Willem Dafoe), dar pare să-şi fi recăpătat - miraculos - bunul samaritanism atît de greu încercat în Dogville, unde, după ce se lăsa martirizată, timp de două ore şi ceva, de toată populaţia unui oraş, ajungea la concluzia că "ochi pentru ochi" i se potriveşte, totuşi, mai bine decît "întoarce şi obrazul celălalt". În fine, cînd îşi dă seama că negrii de pe plantaţie sînt menţinuţi în sclavie (în 1933!), ea se hotărăşte să-i elibereze. Problema e că ei nu par foarte încîntaţi; o privesc cu suspiciune, ba chiar cu reproş - "doamna din înalta societate, care în timpul liber ajută negri amărîţi". De fapt, libertatea e cea care-i sperie şi Grace se hotărăşte să rămînă cu ei (sub protecţia cîtorva gangsteri de-ai lui tăticu') şi să-i educe în teoria şi practica democraţiei americane - atît pe ei, cît şi pe foştii lor stăpîni. Nu ne rămîne decît să ne pregătim (încă o dată) pentru eşecul idealurilor lui Grace şi să interpretăm acest eşec, în funcţie de propriile susceptibilităţi şi parti-pris-uri, ca pe o ilustrare a găunoşeniei valorilor americane (cu trimitere opţională la situaţia din Irak) sau ca pe o condamnare a umanităţii în general ca fiind needucabilă, fundamental nepregătită pentru libertate şi, în general, incapabilă de vreun gînd bun sau curat. (Von Trier ar fi, probabil, încîntat de orice interpretare atîta timp cît iese cu scandal.)

Eforturile lui Grace de a fi politically correct (chiar asta e sintagma folosită de naratorul filmului) şi de a vedea în fiecare negru un seamăn, un frate, nu un stereotip exotic, sînt subminate de fanteziile ei erotice, care de la un punct încolo se umplu de negri - cînd sclavi, cînd şeici - care "o satisfac folosindu-şi nasurile", pe o muzică de harem. Negrii o acuză că "nu e interesată de ei ca fiinţe umane", ci ca ingrediente într-un experiment, şi, într-adevăr, Grace se face de ruşine confundîndu-i între ei. Pe de altă parte, uite cine vorbeşte! Ce altceva sînt personajele lui von Trier - aici, ca şi în Dogville - decît nişte termeni în ecuaţiile lui? Ambele filme se prezintă ca nişte parabole despre natura umană, dar, în ambele cazuri, parabola nu e atît dramatizată (adică umplută cu viaţă - cu reacţii şi iniţiative umane aparent spontane), cît demonstrată matematic (adică într-un fel care reduce personajele la lipsa de relief a unor simboluri scrise cu creta pe tablă). Întrebarea este: poţi să ajungi la esenţa umanităţii ca la un adevăr matematic? Sună oribil de prezumţios şi de didactic, dar von Trier e foarte abil: tabla pe care lucrează el nu provine din recuzita unei şcoli oarecare, ci mai degrabă din recuzita unui hipnotizator. Decorul lui de teatru încetează surprinzător de repede să mai distragă atenţia spectatorului de film. Îşi instruieşte actorii să vorbească încet şi rar, şi efectul începe prin a fi ciudat (unele rostiri sună ca la prima citire a textului), pentru a deveni tot mai intim-insidios. Există momente de intensitate - ca atunci cînd comunitatea de la Manderlay descoperă, într-o perioadă de foamete cumplită, că mîncarea păstrată pentru o fetiţă bolnavă era furată, noapte de noapte, de o babă. Mulţi oameni vor fi zguduiţi (cum au fost şi la Dogville) de adevărul care li se demonstrează în momentul acela, dar eu, unul, nu pot să raportez cine ştie ce şoc.

Problema, din punctul meu de vedere, este că demonstraţia lui von Trier rămîne demonstraţia unui profesor, nu a unui autor. Comparaţi-o cu demonstraţia - nu mai puţin mizantropică - pe care o face Woody Allen în Match Point: la Allen simţi tot timpul greutatea şi soliditatea lucrului trăit sau observat, pe cînd la von Trier simţi inconsistenţa formulelor scoase din burtă şi ecoul mulţumit de sine al unui "q.e.d". Şi dacă demonstraţia din Dogville avea de partea ei o anumită simplitate (refuz să spun "puritate"), plus fascinaţia exercitată de simplul fapt că vedeam o femeie torturată (de-asta refuz să spun "puritate"), cea din Manderlay e extravagantă şi forţată - mai ales în ultima jumătate de oră, cînd practic iese de pe tablă şi o ia pe pereţi. O fi ea, lumea, un loc rău, dar Manderlay - ca şi (mult mai extraterestrul) Dear Wendy, realizat de Thomas Vinterberg tot după un scenariu de Lars von Trier - te lasă cu suspiciunea că e în primul rînd un loc pe care von Trier nu-l cunoaşte prea bine.



 Toate articolele despre Manderlay


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Manderlay forever, Mirel Bănică
 Omul perfect din Manderlay, Giulia Ghica Dobre
 Cinic, nebunesc şi genial - Manderlay, Laurenţiu Brătan
 Democraţie la ţeava mitralierei - Manderlay, Cătălin Sturza
 Manderlay: un şoc moral garantat, Mihai Fulger
 Toate articolele despre Manderlay


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer