Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Caché

Funny Haneke


Alex. Leo Şerban

Re:publik, aprilie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O s-o declar din capul locului: nu-mi place Haneke. Michael Haneke - cineastul austriac foarte atoateştiutor, foarte sigur pe el, foarte de stînga şi foarte antiamerican. Vreau să spun, nu-mi place persoana "Michael Haneke"! L-am văzut la cîteva conferinţe de presă la Cannes (cred că de vreo trei ori: la Funny Games, la Le temps du loup şi la Caché) şi mi s-a părut un tip arogant, afectînd un soi de înţelepciune ermetic-Zen în spatele ochelarilor de profesor şi a bărbii sale ninse de ani, răspunzînd sibilinic oricărei întrebări mai incomode (exact ca un politician!) şi dînd impresia că, oricum, nu dă doi bani pe părerile unei şlehte de jurnalişti care nu înţeleg nimic din filmele sale... (Precizare: nu l-am întrebat niciodată nimic pe dl. Haneke.)


Guru intelectual(ist)

Acestea fiind spuse dintru început, mă grăbesc să adaug că sînt absolut pasionat de cinematograful său auster, ascetic şi cumva "aseptic" (deşi...). Cred că premiile Academiei Europene de Film pentru Caché (2005) sînt binemeritate (îmi pare rău, Cristi Puiu!) şi că francezii care acordă César-urile l-au şuntat pe nedrept de la o recompensă (sau chiar două) care i se cuvenea: dacă nu premiul pentru "Cea mai bună regie", atunci sigur cel pentru "Cel mai bun scenariu original"... După cum şi Cannes-ul condus de Kusturica l-a fentat abil, lăsîndu-l cu buzele umflate în faţa Palme d'Or-ului care s-a dus - a doua oară! - în Belgia fraţilor Dardenne, dîndu-i în schimb, drept consolare, un "Premiu de regie" pe care-l merita de hăt...

Dar Haneke n-are, logic, motive să se-arunce la mai mult. Deşi sînt doar critic-jurnalist, iar Kusturica ditamai cineastul, mă-ntreb - totuşi - ce a "înţeles" dublupalmdorizatul autor al Vremii ţiganilor şi al lui Undergound din Caché: Kusturica şi Haneke sînt precum Soarele şi Luna, Circul şi Matematica, Fellini şi Antonioni... Nu vreau să sugerez că Emir K. nu are "what it takes" să priceapă un film de Michael H. (bavarezul născut pe 23 martie 1942 la München, dar crescut şi educat în Austria, a studiat psihologia şi filozofia), ci doar că - sincer vorbind acuma - e cam greu să te saturi cu unul atunci cînd eşti obişnuit cu ciorba de burtă: austriacul este mai curînd "nouvelle cuisine" - un pic de somon roz-oranj pe-un platou negru, cu un fir de mărar şi-o rondelă de lămîie. Haneke este un fel de Greenaway pentru vegetarieni, şi e la fel de naiv să-i pretinzi "empatie" pe cît este să-i ceri lui Greenaway "ceva emoţie"... Dar comparaţia se opreşte aici: britanicul este baroc-sangvinic, austriacul este flegmatic-minimalist. Rezervat, de la primele sale filme, unei elite cinefilice hardline teoretice şi intelectualiste pentru care "gîndirea în imagini" este superioară "spectacolului cinematografic", Haneke nu poate spera să intereseze nucleul dur al cinemaniacilor pentru care o săritură de pe ax şi un unghi de filmare "meseriaş" sînt sinonime cu "un film marfă". Ce "succes" poate avea un cineast, fidel pînă la dogmă planului-secvenţă, în condiţiile de azi, cînd fanii filmelor nu jură decît pe supermontajul de tip videoclip?! Şi, chiar dacă există weird stuff şi şocuri cît cuprinde în cîteva din filmele sale (gîndiţi-vă doar la Pianista), toate acestea nu sînt decît boabele de piper de pe peştele leşinat în farfurie: faptul că Haneke le include, ici şi colo, în filmele sale dă mai curînd impresia că este vorba de o concesie făcută gustului, cam îndoielnic, al unui public pentru care somonul servit de chef-ul austriac este prea fad...
Dar este el, oare?


Provocator "cold as ice"

Mare surpriză mare, Michael Haneke este (şi) profesor (de regie, la Academia de film din Viena)! Altfel spus, are "didactica" (mai puţin dialectica...) în buzunarul de la piept - chit că-şi permite să fumeze pipa provocării în sala de curs, după ce-a desenat pe tablă un penis erect şi le-a demonstrat studenţilor cum se face vivisecţia unei vulve.

De unde-i vine gustul acesta - greu de asociat imaginii sale de "pastor left-wing"? Greu de spus; şi greu de crezut că anterioarele sale joburi - de scenarist pentru ARD şi regizor de teatru şi televiziune, începînd cu anii '60 - i-au "modelat", în vreun fel, psihicul profund. Probabil că, dacă e să dăm crezare înţelepciunii populare, "apele liniştite sînt adînci": cu aerul său sobru, mai mereu îmbrăcat în pulovere negre cu col roulé - genul acela de "uniformă" lefty care spune "Nu-mi bat capul ce să pun pe mine, dar ştiu că arăt cool" -, Haneke nu ar fi tocmai primul candidat la catedra de kinky. Dar mai mult ca sigur că există ceva (dracu' ştie ce, că nu sînt psihanalist!) în psihicul lui închis la toţi nasturii - sau cu gulerul rulat pînă sub bărbie - care-l face să caute, deloc disperat, ci foarte calculat, sămînţa de scandal. El intră astfel, vrea-nu vrea, în categoria acelor artişti "damnaţi" (Thomas Bernhard, Elfriede Jelinek) pe care Austria cea molcom-curgătoare îi lasă să eşueze pe malurile Vienei, dezîncîntaţi de Strauss, dezolaţi de frişcă şi valsuri, nevrozaţi de gemütlichkeit...

Un şoc la care am asistat a fost prezentarea, la Festivalul de la Cannes în 1997, a filmului său Funny Games: pe genericul final, după proiecţia oficială în marea sală Lumière, fluierăturile şi huiduielile au început să plouă peste capetele noastre (al meu şi al lui Kiri), ceea ce ne-a înverşunat să aplaudăm şi mai tare - de ne ardeau palmele. A fost, în mai mic probabil, o reluare a scandalului produs de L'avventura lui Antonioni trei decenii şi ceva mai devreme: veşnica - şi periodica - ceartă între "clasici şi moderni". Cei care l-au contestat pe Haneke, atunci, îi reproşau "gratuitatea violenţei", poziţia ambiguă faţă de aceasta (a o arăta = a fi de partea ei?) şi, pe undeva subliminal, tupeul de a ucide - "cu sînge rece" - copilul din film... În cei 10 ani care au trecut, Funny Games a cîştigat detaşat cursa cu timpul şi, deşi rămîne în continuare un film "dificil", "şocant" şi - cum altfel - "provocator", cred că şi-a cîştigat dreptul de a fi considerat "un clasic". Ceea ce poate că-l indispune pe Haneke, dar asta e.

Ce a enervat, cred, cel mai mult la Funny Games este acest amestec, atît de hanekeian, între realitatea fierbinte pe care o descrie el - o casă de vacanţă, o familie tihnită (tată-mamă-copil) şi agresiunea fără sens a unui tandem de tineri "foarte politicoşi" - şi "metoda MH". Care seamănă - pînă la urmă - cu "tandemul" de serial-killers din film! Adică, dl Haneke îşi pune mănuşile chirurgicale, imaculat de albe, şi ne face o incizie precisă, în tot acest timp glumind cu noi, a - cum spuneam - vulvei; a vulvei societăţii. A locului aceluia violat din toate părţile (economic, politic etc.) şi care, atunci cînd este penetrat politicos de Haneke, ţipăm!? Ceva nu e-n regulă... Şi nu e-n regulă cu noi, nu cu dl. chirurg-şef Haneke: el n-a făcut decît să arate cum - ziua-n amiaza mare - o cumsecade familie burgheză este măcelărită cu sadism catifelat de doi tineri ce au aerul că ţi-ar da locul în autobuz. Nu discut aici doar îndreptăţirea sociologică de a prezenta asasinii-fără-cauză aşa - adică soft-spoken şi manieraţi: în nouă cazuri din zece, criminalii în serie sînt vecinii model -, ci îndreptăţirea lui Haneke de a se "juca", terapeutic pînă la urmă, cu această realitate fierbinte; a se juca - precum în secvenţa, deja-mult-criticată şi vehement atacată, a rewind-ului...

În acest moment al filmului (cinefilii ştiu de ce!), Haneke are curajul - intelectual - de a ne trage în piept (şi a ne trage între ochi!), derulînd acţiunea filmului pînă în punctul în care ceea ce credeam a fi "happy end" se dovedeşte a fi just a joke! CUM - au strigat, la unison, sufletele sensibile şi corecţii-politic/cinematografic -, ŞI-A PERMIS ASTA?!


Rewind (cinefilic)

E momentul să aduc în discuţie ceea ce face, cred, esenţa cinematografului hanekeian: interesul pentru aparatura video. Un lucru pe care-l are în comun cu canadianul Atom Egoyan (vezi, printre altele, Calendar), dar care la Haneke este mai mult decît un "clever device": filmele sale sînt, pur şi simplu, (mai multe) fragmente dintr-o cronologie a video-ului.

71 de fragmente dintr-o cronologie a hazardului (71 Fragmente einer Chronologie des Zufalls, 1994) este chiar primul film de Haneke văzut de mine (şi încă pe video!). A făcut ceva senzaţie la noi pentru că, printre personaje, era şi un mic cerşetor rrom(ân), "Marian Radu" în film, Gabriel Cosmin Urdeş în realitate (prezenţa actorilor români este destul de constantă în filmografia sa - Luminiţa Gheorghiu în Code inconnu, aceeaşi plus Rona Hartner, Adriana Trandafir şi Costel Caşcaval în Le temps du loup). 71 de fragmente... nu are, totuşi, forţa anteriorului lungmetraj al lui Haneke - Benny's Video (1992) -, în care rolul principal este jucat de Arno Frisch (unul din cei doi "monştri cu mănuşi albe" din Funny Games); este mai aproape, să zicem, de Code inconnu (2000; titlul complet: Code inconuu: Récit incomplet de divers voyages): 71 de fragmente (la propriu) de planuri-secvenţă - cuvînt-cheie al gramaticii hanekeiene! - care surprind, haotic şi involuntar parcă, acţiunile disparate ale unor personaje prinse într-o aceeaşi unitate de timp. Şi, ca-ntotdeauna la Haneke, totul culminează - insesizabil - către un climax care te dă cu capul de ecran... Filmul din 2000 încheie aşa-zisa trilogie "a alienării", intitulată "Vergletscherung der Gefühle" ("Glaciaţiunea sentimentelor").

Benny, adolescentul sadic din filmul cu "video" în titlu, este prototipul tandemului care apare în Funny Games; claustrat în camera sa "cinefilă", urmăreşte fascinat filme violente, inclusiv un home movie cu un porc măcelărit. Ajunge să-şi transforme fanteziile în realitate în clipa în care ucide o fată şi filmează, snuff-like, momentul... Ca parabolă rece-naturalistă a desensibilizării contemporane, Benny's Video este poate prea apăsat, prea "didactic"; ca mostră de Cinema, este pasionant.

Impresia cea mai puternică o produce, însă, chiar primul lungmetraj scris/regizat de Haneke nu pentru televiziune (ca pînă atunci), ci pentru marele ecran: Al şaptelea continent (Der Siebente Kontinent, 1989) îl anunţă, in nuce, pe Haneke cel din Funny Games şi din Caché: familia formată din tatăl, mama şi fiul este - aici - familia formată din tatăl, mama şi fiica... Haneke filmează atent obiectele (nu numai din casă; o secvenţă foarte lungă arată în detaliu mecanica unei spălătorii de maşini), exprimînd - prin acest corelativ obiectiv - alienarea şi monotonia unor existenţe vegetative; iar palma dată de mamă, fiicei (atunci cînd aceasta pretinde că e oarbă) nu poate să nu te ducă cu gîndul la palma primită de Karen, mama din Idioţii lui Lars von Trier, cînd aceasta pretinde, la finalul filmului, că e "idioată"...


Flash-forward (autoscopic)

Dispozitivul hanekeian este, de fapt, riguros acelaşi: o succesiune de planuri-secvenţă. Legătura cu video-ul? O ipoteză: cînd vezi un film pe video, eşti prizonierul imaginilor derulate şi montate în ritmul dorit de regizor, dacă vrei să ieşi din ritm trebuie să dai flash-forward sau să dai "Stop".

Haneke e foarte conştient de un lucru: pentru ca manipularea cinematografică să fie "pură", e nevoie ca regulile să fie la vedere. În plus, dacă e să fie "onestă", trebuie ca ea să respecte acele reguli impuse - şi aici intervine şi indeniabilul orgoliu al autorului: e mult mai greu să manipulezi lăsînd imaginea să "respire" în cadre largi şi fixe decît ciopîrţind-o la montaj... Pentru un singur plan-secvenţă, Haneke face de la 3 la 30 de duble: "Totul depinde de atît de multe detalii încît nu ştii niciodată cîte duble vei trage. (...) Trebuie să fii atent la o mie de lucruri în acelaşi timp. În timpul dublei, nu mă uit decît la actori, nu-mi pasă de cameră. Apoi mă uit la înregistrarea video şi mi se-ntîmplă să nu văd ce nu merge de prima dată, aşa că o revăd de mai multe ori. Pentru asta, video-ul este un cadou!"

Şi aşa e şi opera sa de pînă acum. Scenariul la Caché, spuneam, a fost scris înainte de lucrul la filmul său anterior - deja-uitabilul Le temps du loup (care, la rîndul său, era deja gata - M.H. dixit - imediat după lucrul la Al şaptelea continent!); "11 Septembrie" - mărturisea Haneke într-un interviu din Positif (nr. 536/octombrie 2005) - "m-a obligat să intercalez turnajul lui Temps du loup (...), care (în scenariu, n.m.) dura cu o oră mai mult, era un mare film futurist. După 11 Septembrie, mi-am zis că venise momentul să-l scot din sertar căci evenimentele îl făceau actual."

Haneke s-a înşelat. De fapt, marele film "despre 9/11" (dar nu numai!) nu este Temps du loup, ci Caché; lucrînd pe distanţe lungi, jonglînd cu simetrii subtile între un film şi altul, i se poate întîmpla - chiar şi lui, lui Haneke - să "uite" că poţi controla tot, mai puţin hazardul... Acesta este mereu "ascuns", la pîndă, gata să intervină. Un film nu este niciodată "doar" un film - este şi suma întîlnirilor sale cu realitatea din afara lui. Iar un film de Michael Haneke este ca o simfonie de muzică concretă, în care publicului i se oferă privilegiul de a lega părţile componente. Roll over, Beethoven, deci, here comes Mickey H.!



 Toate articolele despre Caché
Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Lecţia de manipulare - Caché, Cristina Corciovescu
 Un mister complicat marcat de raporturi inversate - Caché, Andreea Drogeanu
 Privitor la... - Caché, Andrei Gorzo
 Unfunny Games - Caché, Alin Ludu Dumbravă
 În Caché, Michael Haneke caută limita ecranului, Iulia Blaga
 Toate articolele despre Caché


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer