În ultimii ani, subiectul ăsta a tot fost abordat. Și cum se întâmplă cu orice nedreptate socială, am uitat după un scurt timp despre el. Însă problema e la fel de prezentă, iar această traumă colectivă a celor care au trecut prin școlile de teatru este redată în Visul. Un musical politic și social, hotărât și vocal, un demers evident împotriva abuzurilor profesorilor față de studenți. Abuz care se manifestă în cele mai neașteptate forme, care e în același timp psihologic, fizic și sexual. Nu e vorba despre câteva incidente scandaloase, e vorba despre o tradiție, o violență sistematică care se revarsă asupra unor adolescenți care abia au părăsit băncile liceelor și învață cum e să fii pe cont propriu. Și nu e deloc ușor atunci când stai toată ziua în facultate, unde ești aruncat ca într-o groapă cu lei, iar unii profesori narcisiști te devorează cu imaginea lor despre cum ar trebui să meargă lucrurile.
Spectacolul redă în plan secund montarea unor scene din Visul unei nopți de vară de Shakespeare pentru un spectacol din facultatea de teatru. În prim plan e viața celor implicați. Din text, a rămas doar visul. Visul de a deveni actor și de a juca pe marile scene, cu asta au plecat de acasă toți tinerii care au ales această meserie, însă ajunși în facultate, s-au lovit de prea multe ori de conceptul de sacrificiu. Meseria asta presupune sacrificiu. Să nu mergi la înmormântarea bunicii pentru că facultatea are nevoie de tine - e un sacrificiu. Să îți petreci tot timpul la facultate, să ajungi seara la cămin extenuat și să leșini - e un sacrificiu. Să nu mănânci pentru că ți-a spus profesorul că o să ajungi să joci doar urâte și grase - e un sacrificiu. Actrițelor li se impune să se dezbrace, actorilor să fie mai masculini și violenți cu actrițele. Tuturor li se impune ca atunci când vor să spună nu, să însemne da.
Studenții creează, în mod inconștient, un cult al personalității în jurul profesorului, care e susținut și de conducerea facultății. Profesorul e un maestru, un adevărat geniu, iar studenții sunt niște umbre ale lui, victime ale experimentelor sale.
Raportul inegal de putere este omniprezent, El este mereu în centrul lor. Sau e mai sus decât ei. Hiperbolic vorbind, El e soarele, iar ei sunt planete care gravitează în jurul lui. Totul e despre El.
Audiovizualul completează narațiunea care taie în carne vie, songuri despre viața actorului, despre autonomia femeilor asupra propriului corp după un viol, despre frica și extenuarea constantă cu care se confruntă studenții, însoțite de lumini îndrăznețe, saturate, cu frecvențe accelerate. (Sunet și lumini: Cătălin Filip, sonorizare: Radu Boancă, Muzica: Max Anchidin, Renata Burcă, Magor Bocsárdi, Csaba Boros, Tibor Cári, Radu Dogaru, Ada Milea, Adrian Piciorea, Corina Sucarov, Peter Visky, Compozitor anonim)
Nu e ușor să savurezi jocul actoricesc când acesta oscilează în jurul unei problematici atât de dure. Și nu e ușor să urmărești scene cu abuz sexual subînțeles, la care unii din sală râd. Dacă experiența de a deveni actor presupune violență și chin, ceva nu e în regulă. Acest manifest al actorilor ar trebui să capete cât mai multă vizibilitate în orice formă. Și mi se pare că să protestezi pe scenă, în cadrul artistic al unui spectacol e una dintre cele mai bune și convingătoare metode.
