Woody Allen să fii, noroc să ai - Match Point

Match Point nu mi-a plăcut a doua oară mai mult decît prima. Nu pentru că nu e un Woody Allen aşa cum îl ştiam, nu pentru că e filmat la Londra cu echipă majoritar britanică, ci pentru că povestea arivistului care ajunge relativ uşor în înalta societate şi se menţine datorită norocului, un film à la James Ivory şi Robert Altman convertiţi pe drum la Hitchcock, s-a jucat tot timpul la zece metri de mine. Cum să mă explic, filmul are, e adevărat, o eleganţă clasică, de grădină englezească spălată de ploaie, dar pe mine m-a lăsat de gheaţă (tot o să vorbim şi de asta).

Jonathan Rhys-Meyers prea mi s-a părut arivistul perfect, Scarlett Johansson era chiar pe lîngă drum, jucînd teribil de fals. Mi-au plăcut în schimb Emily Mortimer şi Matthew Goode, deşi, per ansamblu, toate personajele sînt la fel de clasice ca întreg filmul. Luîndu-şi ca referinţă jocul de tenis, povestea de amor şi crimă pe care o spune Allen împrumută caracteristicile jocului. Pasele/ replicile-situaţiile sînt precise, seturile/capitolele sînt clar tăiate, personajele sînt jucători profesionişti în sensul că aparţin unor tipologii evidente.

Frumuseţea jocului / filmului ar putea veni din eleganţa asamblării coerente a acestor elemente; cadrele şi montajul sînt curate şi aşa mai departe, dar toate aceste lucruri le spun ca unul căruia i-a plăcut filmul, ca şi cum aş încerca eu însămi să înţeleg ce le-a plăcut celor cărora le-a plăcut filmul. Totuşi, chestiile de mai sus nu mi se par suficiente ca să-mi placă filmul, cu atît mai mult cu cît nu m-a convins de la primul cadru, cînd îşi expunea teza: norocul e ca la tenis, cînd mingea loveşte fileul, poate cădea ori într-o parte, ori în alta, după cum ai baftă. Ce să zic!

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.