Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Să batem cîmpii!


Alice Georgescu

Dilema Veche, decembrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Necazul, cînd "deţii" o rubrică, este că, o dată, de două sau de patru ori pe lună, după cum devine cazul, eşti obligat să fii deştept. Nu precum Coana Efimiţa ("Leonido, deşteaptă sînt eu acuma?"), ci precum... mă rog, nu spui cine, persoană însemnată (şi becher, de!). Ai-n-ai idei, ai-n-ai despre ce scrie, trebuie să "produci". Cînd e o rubrică de cronică, mai merge: scrii despre alţii şi pînă la urmă tot iese ceva - cum ar veni, eşti inteligent pe spinarea lor; cînd însă e o rubrică "de autor"... şi autorul e în pană de inspiraţie ori, pur şi simplu, în pană de subiecte... Ca mine, acum...

După matură chibzuinţă şi inspirîndu-mă (declarat!) dintr-o carte care, chiar dacă nu-mi stă la căpătîi, îmi stă foarte tare la suflet - Joia dulce a lui Steinbeck, pe care o recitesc ori de cîte ori mi se îneacă o parte din corăbii, ceea ce, în ultimii douăzeci de ani, s-a întîmplat de vreo 30-40 de ori -, am găsit soluţia: Să batem cîmpii! La el se intitulează aşa nişte capitole introduse, cum ni se spune în prolog, pentru a-i permite autorului să se abată de la poveste şi să divagheze fără a-şi plictisi cititorii care, dacă n-au chef de divagaţiile lui, pot sări peste acele capitole (dacă vă cade cartea în mînă, să nu le săriţi - sînt delicioase). Vă propun şi eu, prin urmare, să ne abatem un pic de la consideraţiile sobre şi pertinente pe tema vieţii, a scenei, a vieţii scenei şi a scenei vieţii şi, rămînînd în grădina teatrului, să o luăm razna după cum ni (adică, mi) se năzare.

Am observat că marea majoritate a practicienilor scenei care nu sînt căsătoriţi "în breaslă" sau cu persoane din zona artei, în general (scriitori, muzicieni, pictori) - aceasta fiind, de fapt, regula -, au ca parteneri de viaţă medici. Doctori sau doctoriţe. De felurite specialităţi. Mă întreb care poate fi explicaţia. Sînt actorii şi regizorii fiinţe mai fragile decît restul lumii? Au mai puţin timp decît alţii şi, neputîndu-şi permite să-l piardă prin policlinici şi spitale, aduc policlinica, fie şi parţial, acasă? Sau o făptură care îşi petrece viaţa încercînd să fie mereu altcineva, în fiecare zi altcineva, uneori cineva dimineaţa şi (alt) altcineva seara, nu poate fi suportată, pe termen lung, decît de un om care şi-a consacrat propria viaţă, prin jurămînt, altor - multor - oameni?

În intervalul a numai doi-trei ani, la puţină vreme după 1989, scena românească, atît cea bucureşteană, cît şi cea (cele) din restul ţării, a pierdut mai mulţi "slujitori", în favoarea Bisericii. Femei şi bărbaţi. Au intrat în mănăstiri, s-au făcut preoţi, au devenit credincioşi practicanţi. Nu erau printre cei de duzină; dimpotrivă. Nici nu "duceau tava". Toţi au avut, după cîtva timp, recidive mai lungi sau mai scurte - au revenit în teatru, au jucat -, apoi a urmat retragerea definitivă. Să fi fost la mijloc o căinţă tîrzie pentru "pactul cu diavolul" (primii teologi creştini - Sfîntul Ciprian, de pildă - condamnau teatrul ca pe un loc al viciului şi al desfrînării), să fi fost teama pentru cariera în veşnicie, vorba lui G. Călinescu, a sufletului care, pe Pămînt, s-a lăsat "locuit" de atîtea alte suflete, să fi fost, nici mai mult, nici mai puţin, atracţia faţă de un nou rol?

Mă sună cineva de la pagina culturală a unui cotidian, ca să-mi dau cu părerea în chestiunea acuzei de "blasfemie" aduse, în frumoasă unitate de gînd şi simţire, de către întîi-stătătorii bisericilor ortodoxă şi romano-catolică (din România, fireşte) piesei Evangheliştii de Alina Mungiu, care s-a montat, pare-se, la Iaşi. Cele două instanţe morale şi spirituale au epuizat - s-ar zice - ocaziile în care îşi puteau dovedi utilitatea şi forţa - au eradicat sărăcia, au îmblînzit moravurile, au alungat pornografia care ne invadează pe toate căile şi canalele, zilnic, au adus alinare tuturor celor în suferinţă, în mizerie şi în durere, nemaivorbind de curăţenia făcută în ograda proprie -, aşa că au ajuns şi la teatru. În fine, chestie de priorităţi. Hazul este că, punîndu-mă succint în temă cu "problema", tînăra reporteriţă îl botează, din greşeală, pe unul dintre cei doi înalţi prelaţi cu prenumele unui actor recent lansat prin serialele comice de televiziune. Gura păcătosului...

Dau, la televizor, peste o emisiune unde (nu m-am uitat decît vreo trei minute, aşa că nu am prins chiar toate amănuntele) doi actori, o doamnă şi un tînăr domn, fac, provocaţi de un "moderator", un fel de analiză a prestaţiilor unor colegi. Colegi, dacă nu de meserie, oricum de ocupaţie, pentru că - mă dumiresc la un moment dat, după ce aud rostindu-se nume care, personal, nu-mi spun nimic - este vorba despre o telenovelă (sau nişte telenovele) de producţie autohtonă unde "prestaseră" şi tînărul domn, şi doamna în chestiune. (Altminteri, actori dintre cei mai talentaţi.) Se discută despre performanţa unei interprete care (citez din memorie) stătea pe spate, dădea din mîini şi din picioare şi emitea felurite chiţcăieli amuzante. Domnul e entuziasmat, doamna are unele rezerve. "Ei, să te văd eu stînd aşa şi făcînd aşa!" - atacă domnul. "Eu sînt mult mai cerebrală!" - taie scurt doamna. Rezon!




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Textul contemporan sau oxigenarea celulelor moarte, Mihaela Michailov
 Stagiunea estivală a independenţilor, Cristina Modreanu
 Să batem cîmpii, Alice Georgescu
 Teatru, sex şi apă plată, Oana Stoica
 Pleonasm?, Alice Georgescu
 Alte articole


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer