Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Peisaj cu oarbe, broaşte, adolescenţi rătăciţi şi o dragă fantomă - Cannes 2003


Alex. Leo Şerban

mai 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Regizorul cu numele cel mai dulce din competiţie (Pupi Avati) a făcut şi filmul cel mai gustat de public: Il cuore altrove (Cu inima în altă parte). Deşi povestea se petrece cîndva, pe la începutul anilor '20, iar eroul este doar un profesor de liceu timid care se îndrăgosteşte de o oarbă, pelicula veteranului italian a cucerit prin umorul, tandreţea şi simplitatea cu care este spusă. Avati nu se fereşte să revină la un cinema tradiţional de mare eficacitate. Ajutat de o echipa de actori în care se amestecă valorile consacrate (Giancarlo Gianini, Sandra Milo) cu tinerii necunoscuţi (manechinul Vanessa Incontrada este la primul ei rol în cinema, iar Neri Marcore vine din televiziune), Pupi Avati atinge de fiecare data corzile care trebuie, oferind spectatorului o 'dramedie' (comedie plus dramă) în care lacrima - de rîs sau de plîns - nu e niciodată departe. Neri Marcore mai ales - un fel de Jimmy Stewart italian, a cărui stîngăcie cuceritoare a adus unui Cannes deja blazat puţină căldură umană - este pur şi simplu formidabil în rolul profesorului; un posibil premiu de interpretare la orizont ?

Pînă una alta, filmele de aici se înşiruie după o logică foarte interesantă, iar coincidenţele sînt chiar amuzante: după Il cuore altrove - în care apărea, cum spuneam, o oarbă şi avea loc o discuţie despre cît de groaznic trebuie să fie să mănînci broaşte -, în dărîmătorul desen animat Les Triplettes de Belleville (autor: Sylvain Chomet) există o bătrînă care se deghizează în oarbă şi alta care prinde broaşte pe care le găteşte. În plus, profesorul din filmul lui Avati predă latina (Lucreţiu, "De rerum natura"...), iar mafia franceză care acţionează în desenul animat se ascunde sub logoul "In vino veritas". Charlotte Rampling - care interpretează o englezoaică, scriitoare de romane poliţiste, în filmul lui Francois Ozon Swimming Pool - spune şi ea, la un moment dat, că motivul pentru care s-ar duce în Franţa sînt "picioarele de broască"!

În schimb, în tihnita casă din Luberon unde se instalează - şi unde nu întîrzie să-şi facă apariţia Ludivine Sagnier -, meniul este compus mai degrabă din whisky, foie gras, multă acreală şi un pic de sînge... Ozon se joacă abil cu convenţiile hitchcockiene, mici tuşe de Lynch (Mulholland Drive) ici-colo, iar cele doua actriţe sînt impecabile. Atmosfera balansează frumos între studiu de atmosferă (cu aluzii la tablourile cu piscine ale lui Hockney) şi studiu de moravuri (meschinăria franceză, meschinăria britanică), dar filmul nu este mai mult decît un exerciţiu corect, scăpărător de umor pe alocuri şi totuşi puţin van, despre ficţiune şi legătura sa - nu întotdeauna evidentă - cu realitatea.

Deocamdată, filmele cele mai prizate de infuenţii "fiprescieni" (grupul de critici afiliaţi Federaţiei internaţionale a presei cinematografice) au fost Panj e asr (Cinci după amiaza), veşnicul film iranian - semnat de astă dată de Samira Makhmalbaf, o răsfăţată a Cannes-ului, ca şi tatăl ei de altfel -, şi Uzak (Departe) - regizat de turcul Nuri Bilge Ceylan, o stea în ascensiune pe cerul îngust al FIPRESCI. Amîndouă au ceva în comun: nu broaştele, nu cecitatea, ci plictiseala. Sînt genul de filme monotone şi terne care primesc premii (din partea criticilor) cu ochii închişi, aşa că nu va fi nici o surpriză să le vedem - pe o poziţie sau alta - în palmares.

Dintre titlurile din competiţie, Les egares (Rătăciţii) lui Andre Techine a făcut o oarece impresie pentru fineţea cu care descrie relaţiile ce se stabilesc între membrii unei familii de francezi fugind din calea războiului (o mamă - Emmanuelle Beart - cu cei doi copii ai ei) şi adolescentul bizar care le salvează viaţa; iar Elephant al lui Gus Van Sant - cronică neutră, a la In Cold Blood, a unui masacru dintr-un liceu american, inspirată de cazul Columbine - a stîrnit reacţii contradictorii, deşi tonul alb şi lipsa oricărei emfaze este poate cea mai potrivită manieră de a poveşti asemenea tragedii urbane.

Filmul cel mai entuziasmant de pînă acum a fost, în ce mă priveşte, unul din păcate postum: el se numeşte Vau e vem (Du-te vino), a fost prezentat în afara competiţiei şi este ultimul făcut de cineastul portughez Joao Cesar Monteiro înainte de a muri, la începutul acestui an. Monteiro (prezenţă fizică inconfundabilă în toate filmele sale) apare şi în acesta - silueta fragil-tremurătoare în micul teatru pervers de umbre chinezeşti pe care excentricul portughez l-a dus la perfecţie. Căci, deşi în mod clar un film-testament, Du-te vino-ul lui Monteiro - mai mult un joc elegant de-a v-aţi ascunselea cu moartea - rămîne unul din cele mai frumoase ale autorului şi în mod cert, cum spuneam, singura capodoperă de pînă acum a ediţiei 56! Monteiro ne face semn de dincolo, şi acest gest de tandreţe al cuiva care nu mai e decît o umbră pe celuloid este în acelaşi timp emoţionant şi plin de semnificaţie: absent/prezent, Joao Cesar Monteiro a părăsit această nu chiar cea mai bună lume posibilă în cea mai bună formă posibilă - şi, oricît de cinic ar părea, faptul în sine este exaltant...


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Cannes 2003: ediţia Tocqueville, Alex. Leo Şerban
 Corespondenţă specială de la Cannes 2003 - Palmaresul, Eugenia Voda
 Polonezi, căprioare şi iepuraşi - Cannes 2003, Alex. Leo Şerban
 Cele 3 graţii şi cele 9 capitole - Cannes 2003, Alex. Leo Şerban
 Cannes 2003 - 16 şi 17 mai, Eugenia Voda
 Alte articole


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer