Plus rolul extraordinar al Ilincăi Manolache - atât atunci când o joacă pe asistenta de producție Angela Răducanu (documentată, cred, și din experiența lui Jude de asistent de producție), cât și atunci când impersonează personajul de Tik-Tok Bobiță, o caricatură oribil-hipnotică a apocalipsei social-media pe care o trăim. Unul dintre cele mai memorabile roluri din filmele românești dintotdeauna văzute de mine - mă va urmări multă vreme.
Plus toate Easter eggurile cu poezii - Pasolini, Bossert, Basho și mulți alții. Le-am simțit ca pe un fel de inside jokes între Jude & cititorii de poezie. Și, sigur, ca pe o forțare a limitelor limbajului - în același fel în care vulgaritatea omniprezentă e tot o forțare a limitelor limbajului. Jude e și un mare cititor, nu doar un mare regizor - de asta filmele lui au avut mereu în comun cu literatura poziționarea asta obsesiv-provocatoare față de limbaj.
Plus toate reciclările de referințe culturale aduse tongue in cheek în contexte care le insolitează radical & inventiv & sarcastic. Cum sunt, de pildă, Doris Goethe, stră-stră-strănepoata scriitorului, ajunsă șefă într-o corporație austriacă - la rândul ei, corporația e condusă de un tip pe care-l cheamă Hans Frank, la fel ca pe guvernatorul nazist al Poloniei ocupate. Și tot așa, filmul e un carnaval de o demență bufă de astfel de intertexte & insolitări.
Plus toate imaginile alea din Angela merge mai departe care încetinesc & se aude zgomotul ăla groaznic ca atunci când apare vulpea lui von Trier - incredibil efect obținut cu mijloace aparent așa de banale (de aia mi se pare mai mișto decât tot apocalipticul ăla cam prețios din von Trier).
Plus atâtea lucruri extraordinare că ar trebui să tot scriu la nesfârșit. E foarte dens totul. Iar densitatea asta e ceva greu de obținut - nu e doar un bric-à-brac, o înghesuială de imagini & referințe ca-ntr-o debara, ci intensificarea gravitației. Și e greu de construit gravitație - de asta iese așa de rar & atâtor de puțini. Lui Jude i-a ieșit grozav. (Într-un fel care, literar vorbind, seamănă mai mult cu Sterne decât cu Joyce - sau, ca să schimb referința, mai mult cu Bolaño decât cu Sábato - mai mult cu Bernhard decât cu Kafka etc.).
Nu știu să scriu despre filme altfel decât ca un scriitor căruia-i place arta asta minunată - nu am instrumentarul tehnic & cultura cinematografică a unui om care vrea să facă din asta forma lui esențială & profesionalizată de expresie. Așa că notez rândurile astea doar ca un admirator naiv al acestei arte majore. Dar așa, ca iubitor naiv de filme, sunt convins că am văzut aseară un film mare, din cele care rămân pe termen lung - și mă bucur enorm că am norocul să fiu contemporanul lui Jude & să pot urmări în timp real, să zic așa, filmele pe care le va tot produce. (Sunt deja 11 lungmetraje în 15 ani, dacă am numărat bine.)