Festivalul a debutat cu cea mai recentă premieră a teatrului local, "Alexandru Davila" din Pitești, Proștii sub clar de lună de Teodor Mazilu, în regia lui Felix Alexa.
Tema ediției 2023 a Festivalului este Clasicul Modern, iar alegerea spectacolul din deschidere a ilustrat-o cu asupra de măsură. De altfel reputatul regizor alternează deseori clasicul cu modernul în montările sale, pe care le îmbină cu multă finețe și profesionalism, creând un anumit nivel de așteptare pe care îl satisface tot timpul.
De la clasic la modern, de la modern la clasic
În Proștii sub clar de lună, regizorul face dintr-un text clasic un spectacol cât se poate de actual, pentru că de la început și până la final coexistă cele două tipuri de curente: cel clasic și cel modern. Punerea în scenă este pe de-o parte fidelă textului și spiritului evocat de autor, iar de cealaltă parte este foarte fresh, autentică și vie - prin scenografia Mariei Miu și prin design-ul vestimentar modern, dezvoltând temele clasice. Versiunea scenică este în aparență amuzantă, dar la o lectură profundă relevă straturi alternative, nebănuite, iar regizorul face o demonstrație complexă: încercarea disperată a prostiei de a supraviețui duce la transformarea și adaptarea oamenilor, până la a deveni de nerecunoscut.
Te iubesc cu atât mai mult cu cât tu nu mă vrei
Proștii sub clar de lună spune povestea a trei cupluri: Gogu (Adrian Titieni) - Clementina (Ramona Olteanu), Ortansa (Ada Dumitru) - Emilian (Gogu Preda), și părinții Ortansei (Mirela Popescu și Cătălin Mirea), în câteva momente ale vieților lor care au legătură, chiar dacă, în aparență, sunt independente unele de altele.
Sarea și piperul montării de la Pitești sunt Adrian Titieni și Gogu Preda, dar și întâlnirile acestora cu celelalte personaje. Ciocnirea dintre cei doi se anticipează și este inevitabilă. Gogu este un delapidator, iar sensul vieții lui este să trăiască pe spinarea altora, în timp ce scopul lui Emilian este să-i descopere pe cei care practică acest "sport".
Aparent, ei nu sunt făcuți să se confrunte în viața reală, dar acest lucru se întâmplă grație soțiilor lor. Pe de-o parte, Ortansa, soția lui Emilian, care urăște munca și cinstea și nu mai poate conviețui cu el și găsește în Gogu partenerul mult visat; de cealaltă parte, Clementina care nu mai poate fi supusa lui Gogu, renunță rând pe rând la principii și resturile de personalitate pentru a-i fi pe plac acestuia.
Felix Alexa surprinde extraordinar de bine efectul contaminant al prostiei, asupra Ortansei, care pierzându-l pe Emilian și apoi pe Gogu, se pierde pe ea însăși; și asupra lui Gogu care este într-o permanentă neliniște și își analizează mereu rămășițele de umanitate, care este bucuros să vadă în Ortansa "scăparea" de a păcăli controlul financiar, de aceea încearcă o negociere cu Emilian prin mijlocirea acesteia. Cei doi, Emilian și Clementina, sunt în aceeași situație de a face orice pentru persoanele pe care le iubesc și se supun sintagmei: "te iubesc cu atât mai mult cu cât nu mă vrei". Apariția părinților Ortansei în scenă completează tabloul, aceștia revărsând argumente banale despre despărțirea acestora.
Proștii sub clar de lună - o simfonie a destinelor personajelor maziliene
Felix Alexa conduce cu măiestrie subtilitățile de limbaj și dă naștere unor scene comice grozave, care dacă nu ar fi fost impecabile riscau să se întoarcă împotriva spectatorului. El expune drama dezumanizării pe care prostul o trăiește în contratimp permanent cu ceea ce-l înconjoară, se folosește de muzică pentru completarea scenelor și convinge până la capăt publicul că principalul conținut al prostiei este și astăzi, la fel ca și în vremea scrierii textului, că prostul e un parazit social care își pierde treptat trăsăturile omenești, deși încearcă disperat să-și păstreze măcar unele dintre ele. Adrian Titieni face un rol extraordinar în Gogu: acesta redă excelent prostul care face teatru ieftin. Titieni se joacă cu textul, redă imoralitatea, necinstea și lipsa scrupulelor în viață, în dragoste și prietenie, iar nuanțele tăcerii conferă plus de valoare spectacolului. Creează probleme, lui și celorlalți, folosește travestirea ca mijloc mimetic de adaptare la un mediu nou care îi este cu totul străin, totul sub atenta îndrumare a regizorului care le oferă cu generozitate publicului.
Gogu Preda face un Emilian a cărui comportare nu este conjuncturală în timpul spectacolului și nici limitată. El este prototipul atitudinii structurale, al eroului contemporan al realității noastre, acel caracter ofensiv și cu un sens moral al acțiunilor sale.
Ada Dumitru și Ramona Olteanu sunt autentice în rolurile pe care le fac, se bazează pe abilitățile lor, intră în convenția teatrală, aceea de a convinge publicul că sunt tipologiile vulnerabile care tânjesc după afecțiune și dragoste, atât de familiare. Dacă Ortansa este femeia fatală, modernă, total dezinteresată de corectitudinea partenerului, ba chiar revoltată de acest lucru, la polul opus, Clementina este cea a femeii somnolente care la un moment dat vrea să se trezească.
O apariție cel puțin interesantă o reprezintă părinții Ortansei, care de fapt sunt un singur personaj care se completează reciproc. Originalitatea lor constă în faptul că au pierdut orice contact cu realitatea și au împrumutat ticurile inteligenței și nu fac deosebirea între aparență și esență, ca mai toate personajele maziliene. Câteva apariții în scenă, dar de efect are și chelnerul, Adrian Duță.
Felix Alexa semnează și ilustrația muzicală, ca de obicei foarte bine aleasă, iar pentru succesiunea acțiunilor alege o convenție scenică reverberantă, în care cele trei cupluri acționează uniform pe tot parcursul spectacolului. Montarea nu își propune să arate prostia în toată măreția ei, ci o dezbracă sistematic de orice sentimentalism, mimând viața afectivă bogată și complexitatea spirituală.
Finalul este încântător: Gogu încearcă disperat să supraviețuiască prostiei, atunci când realizează că la ușă este controlul financiar, iar el nu mai este capabil de nici cel mai mic gest elementar omenesc. Practic, definește imoralitatea și dă o definiție a atitudinii omului din zilele noastre față de muncă.
Felix Alexa construiește un spectacol frenetic, cu tonalități intense, cu sublinieri temperamentale, denunțând o falsă umanitate care mimează afecte și idei, prin personaje de o falsă profunzime, dar o face cu sentiment, claritate verbală și teatralitate sublimă.