La vreo cincisprezece kilometri de Paris, Massy este o suburbie reprezentativă a Parisului, care beneficiază din plin de proximitatea sa cu polul științific si tehnologic de la Saclay, un fel de Silicon Valley franțuzesc. Probabil că aceasta este și cauza pentru care, dincolo de dorința de a facilita accesul la cultură al claselor populare, autoritățile franceze au investit aici zeci de milioane de euro pentru construirea unui teatru de operă printre dale și blocuri din beton locuite de o populație eterogenă venită în căutarea unei vieți mai bune de prin mai toate colțurile lumii. Și chiar dacă nu este chiar ușor să ajungi la Massy într-o zi ploioasă de duminică, nu am putut rezista tentației de a asista la una din cele două reprezentații ale acestei opere, jucată destul de rar în Franța, din motive lesne de înțeles.
Dar a meritat efortul.
Alternând în permanență registrul compasional cu cel angoasant, Orchestra Națională a regiunii Ile-de-France condusă de Jose-Miguel Perez-Sierra conferă muzicii lui Poulenc o forță răscolitoare aparte. Regizoarea Mireille Delunsch - o soprană aflată încă în activitate - optează aici pentru o punere în scenă fidelă aproape în totalitate libretului, oferind spectatorilor o serie de imagini de o rară poezie. Costumele personajelor sunt de epocă, jocul scenic al artiștilor ilustrează adesea ambiguitatea personajelor, în timp ce un savant dozaj de lumini și umbre pune și mai mult în valoare frumusețea sobră a decorurilor imaginate de Rudy Sabounghi. Profund, aproape filozofic aș spune, libretul inspirat de piesa scriitorului francez Georges Bernanos ne invită să căutam răspunsuri la o serie de întrebări nu tocmai ușoare: Care sunt valorile noastre? Cât de mult suntem noi oare dispuși să luptăm pentru ele? Care este sensul existenței noastre?
Cu mici excepții, platoul vocal este la înălțimea evenimentului, prilejuindu-ne atât reîntâlnirea cu niște cunoștințe mai vechi cât si descoperirea unor noi talente lirice. Chiar dacă, de atâția ani, ne-am obișnuit să îl vedem cu precădere în roluri mai degrabă ușor comice, Eric Huchet este aici un preot duhovnic plin de umanitate față de călugărițele de la Carmelul din Compiègne. După un început mai timid, tenorul Kevin Amiel, în rolul Cavalerului de la Force, impresionează în scena duetului cu Blanche din actul al doilea. Departe de nivelul care a consacrat-o, italianca Patrizia Ciofi (noua Maică Superioară) este veriga slabă a distribuției, vocea sa depășind cu greu fosa orchestrei. La capitolul revelații, mezzosoprana Ahlima Mhamdi (Maica Maria) oferă o prestație exemplară din punct de vedere scenic și vocal. Tânără, veselă și grăitoare de adevăruri, belgianca Sheva Tehoval este o soră Constance a cărei prezență luminează scena în mod constant prin seninătatea pe care o afișează. În dificilul rol al Maicii Superioare, Marie-Ange Todorovitch se distinge mai ales prin calitatea jocului ei actoricesc în scena agoniei. Baritonul André Heyboer (Marchizul de La Force) este un tată răvășit sufletește de hotărârea fiicei sale de a se retrage la mănăstire. Timothée Varon interpretează cu brio nu mai puțin de patru roluri secundare (Thierry / Gardianul / Comisarul / Ofițerul), făcându-și pe ascuns semnul crucii după ce le aduce la cunoștință măicuțelor sentința de condamnare la moarte pronunțată de către Tribunalul Revoluționar. Gregoire Mour (Primul comisar), Pierrick Boisseau (Doctorul Javelinot), Anouk Defontenay (Maica Jeanne) și Alexia Macbeth (sora Mathilde) completează o distribuție de omogenitate remarcabilă, salutată cu entuziasm la final de o sală arhiplină.
Nu în ultimul rând, capodopera lui Poulenc reprezintă și o adevărată lecție de istorie, care ne reamintește ușurința cu care o civilizație guvernată de reguli aparent imuabile se poate prăbuși în orice moment, lăsând loc violenței umane și haosului colectiv. Nimeni nu mai poate găsi scăpare, și cu atât mai puțin această Blanche de la Force, interpretată cu acuratețe și pasiune de tânăra soprană franceză Marianne Croux. După ce, într-o primă fază, Blanche se reîntoarce în casa părintească, ea găsește curajul, în cele din urmă, să se alăture celorlalte cincisprezece călugărițe condamnate, învingându-și astfel, prin jertfa martiriului, sentimentul de frică permanentă cu care se născuse. Frumoasa aristocrată pariziană este ultima care urcă pe eșafod spre bucuria sorei Constance care presimțise, de la bun început, că amândouă vor muri împreună în aceeași zi. Pentru aceste două tinere, la fel ca pentru toate celelalte carmelite, porțile cerurilor trebuie să se fi deschis larg. Cu siguranță.
(foto: Opéra de Massy)
Dialogues des Carmélites / Dialogurile Carmelitelor de Francis Poulenc, Opéra de Massy (12.11.2023)